Elevator to the Gallows (1958)

François Truffaut a scris la un moment dat ca „toate calitatile si defectele lui Louis Malle sunt in Elevator to the Gallows (1958)“ – o declaratie care, chiar tinand cont de toleranta pentru contraintuitiv a criticii traditionale de film din Franta, se inscrie foarte clar la categoria fals. Ce este cel mai izbitor la Elevator to the Gallows este faptul ca Malle, care a facut acest aproape insolent thriller din seria noire, nu s-a mai apropiat de acet gen niciodata, si in restul carierei sale rareori a afisat vre-un interes pentru stilul narativ si vizual controlat foarte strict pe care il utilizeaza aici cu atata maiestrie. Ar fi mai corect sa spunem ca Louis Malle este tot ce nu se regaseste in Elevator to the Gallows.

Unicitatea Elevetor to the Gallows consta in faptul ca este singurul film al lui Malle conceput doar ca un exercitiu de gen, singurul in care executia pare mult mai importanta pentru el decat procesul in sine. Avea 25 de ani cand a aparut filmul si este clar ca se testa, la fel cum un poet tanar isi arata muschii cu o forma conventionala precum sonetul. Scenariul, adaptat de Malle si Roger Nimier dupa un roman mediocru de Noël Calef, este o poveste destul de simpla de genul crima-care-decurge-prost: mai elaborat decat multe altele, probabil, dar caracterizat de un fel de rapiditate si liniaritate brutala pe care publicul de thriller le asteapta.

Un cuplu adulterin, Florence Carala (Jeanne Moreau) si Julien Tavernier (Maurice Ronet), il ucid pe sotul ei (Jean Wall), un mare om de afaceri de varsta mijlocie, si nu scapa cu crima, deoarece, asa cum se intampla adeseori in thrillere, soarta nu este de partea lor.

Crima, care are loc in primele minute ale filmului, a fost in mod evident planificata din dragoste, si Julien, care lucreaza pentru sotul incomod intr-un zgarie-nori din Paris, il ucide subit, dupa orele de lucru. Dar uita o dovada potential incriminatoare si inainte de a o putea indeparta ramane blocat in liftul cladirii acum parasite.

Florence, care asteapta un cuvant de la iubitul ei, intra in frenezie. Se plimba pe strazile luminate de lampi ale Parisului in cautarea lui, adeseori acompaniata de jazzul sinuos si evocator al lui Miles Davis, care, cantand alaturi de un grup care il include pe celebrul tobosar Kenny Clarke si inca trei francezi adunati din mers, a inregistrat coloana sonora a filmului intr-o singura sesiune. Aceasta sesiune ad-hoc a capatat de atunci o anumita semnificatie istorica ca un exemplu timpuriu al interesului lui Davis in abordarea modala a compozitiei de jazz – abordare care a culminat, doi ani mai tarziu, cu albumul clasic Kind of Blue – pe care vi-l recomand.

Aceste secvente pe timp de noapte, filmate cu voluptate de Henri Decaë, sunt cele mai originale si memorabile pasaje ale filmului, momente in care simti, confuz, dar inconfundabil, framantarile a ceva tanar si proaspat strecurat la limitele genului thriller, ca un copil lovind in uter.


Print Friendly, PDF & Email
Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment