Mystery Train (1989)

Toate scrierile sunt scrieri de calatorie, spune o axioma. Si pentru Jim Jarmusch, poate mai mult decat pentru orice alt cineast care mai lucreaza astazi, toate filmele sunt filme de calatorie. Nu este o nesocotire sa il numim un simbol al cineastului ca turist. Intr-un film de Jarmusch, simplul fapt de a fi intr-un loc nou, undeva potential confuz, este o hrana pentru simturi, tonic pentru imaginatie.

Mystery Train (1989), al patrulea sau film, finalizeaza o trilogie ce prezinta America drept un taram ciudat, plin de straini. In Stranger Than Paradise (1984), prima sa odisee, Eva (Eszter Balint), o adolescenta recent mutata din Budapesta, obliga doi hipsteri newyorkezi (John Lurie si Richard Edson) sa calatoreasca mai intai in zona suburbana a orasului Cleveland si ulterior pe coasta Floridei. In Down by Law (1986), un condamnat italian vorbaret (Roberto Benigni), care isi noteaza intr-una expresii americane in carnetelul sau, ii impinge pe cei doi colegi de celula ai sai (Lurie si Tom Waits) intr-o calatorie prin Louisiana. Mai mult decat portretizarea unor straini dislocati, aceste filme sunt comice, scrisori de dragoste dulci-amarui adresate Americii, mai deloc oarbe fata de uratenia si greselile tarii, dar deschise pentru a o vedea dintr-un nou unghi.

Amplasat in Memphis, locul de nastere mitic al muzicii pop americane, Mystery Train este format din trei povesti distincte care se intersecteaza in acelasi hotel subred. Fiecare trateaza un alt tip de strain: turisti care urmeaza un itinerar, un vizitator accidental aflat intr-o escala fortata si un imigrant care si-a pierdut directia.

Mystery Train a fost filmat in culori luminoase, primare, spre deosebire de filmele anterioare ale regizorului, care au fost realizate in alb si negru, dar retine ritmul molcom uzual. Jarmusch a caracterizat alegerea culorilor ca fiind „intuitive“. A ales in mod deliberat o paleta de culori reci, evitand galbenul si portocaliul si oprindu-se doar sporadic la liniile de rosu (precum valiza omniprezenta a cuplului japonez). Acest motiv al fasciculelor de rosu a fost descris mai tarziu de Susanne Scott, de la Reverse Shot, ca „oferind impresia unei incercari esuate de a prinde putin din eleganta lui Elvis, doar pentru a descoperi inevitabil ca arata ca un desen animat si scos din context“.


Print Friendly, PDF & Email
Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment