Bicycle Thieves (1948)

Privind retrospectiv, mare parte din cinemaul modern pare sa curga dintr-o fantana arteziana cu doua capete: Citizen Kane (1941) al lui Orson Welles si Bicyle Thieves (1948) al lui Vittorio De Sica. Desi separate de Al Doilea Razboi Mondial, cele doua filme simbolizeaza impulsurile cardinale care au ajuns sa captiveze audiente serioase, critici si regizori, dupa razboi. Tendintele pe care le semnaleaza – curand topite intr-o singura estetica de Noul Val Francez – nu sunt atat divergente, cat complementare.

In timp ce Citizen Kane a marcat epoca autorului si a cinematografului viziunii individuale pasionate, Bicycle Thieves a renuntat la „egoism“ pentru ingrijorarea colectiva, inchipuind un cinema al constiintei sociale pasionate. Ambele filme reflecta cadourile personale ale regizorilor si abordarile lor distincte fata de „real“ transmuta conditiile diferite de productie in care au fost create. Daca apelul lui Welles la profunzimea de camp si la alte inovatii au adus o sofisticare hiperrealista mecanicii elaborate a filmelor de studio de la Hollywood, abilitatile mai putin comune ale lui De Sica, ca stilist vizual si regizor de actori, sunt patrunse de tropii puristi ai neorealismului italian – teme sociale, utilizarea locatiilor reale si a actorilor neprofesionisti – cu un grad de elocventa poetica si putere dramatica seducatoare rareori egalate in epoca lui.

Intr-o masura aproape de neimaginat astazi, tocmai formele diferite de realism exemplificate prin aceste filme au fost vazute ca probleme nu doar de avansare estetica, ci si de urgenta morala. Critica lui Welles la adresa coluziunii mass-media, a puterii politice si economice a fost fara precedent, iar mai tarziu a platit pentru indrazneala lui. In Europa, cautarea auto-examinarii provocata de un razboi devastator si de descoperirea lagarelor mortii ale lui Hitler au implicat o intreaga cultura, inclusiv un cinema de complicitate si distragere a atentiei, simbolizat in Italia de farsele denumite „telefoanele albe“ si de superspectacolele istorice din anii `30.

Nascut in focul razboiului, neorealismul a servit ca o pedeapsa, o respingere a deziluziei fascismului si a fanteziei, iar baza sa in stilul documentar, in filmarea la nivel de strada (in special in filmul lui Roberto Rossellini, Rome, Open City din 1945) a fost initial o chestiune de pura necesitate. Astazi, mai mult decat in oricare alt capitol din istoria filmului, tacticile si idealurile evocate de neorealism continua sa reprezinte lupta pentru autenticitate si angajament politic in cinema.

Am facut un ocol al inceputurilor neoralismului italian pentru a ajunge la Bicycle Thief, care spune povestea unui tata sarac pornit in cautarea bicicletei sale furate, fara de care isi va pierde slujba care ar trebui sa aduca salvarea tinerei sale familii. Alessandro Cicognini a compus 106 coloane sonore intre 1936 si 1993, multe dintre ele pentru Vittorio de Sica. Muzica pentru Bicycle Thief a primit premiul pentru cea mai buna coloana sonora a anului. Mare parte din muzica de film a acestuia se foloseste de mici ansamble orchestrale si instrumentatie neobisnuita, in contrast cu compozitiile orchestrale luxuriante comune in filmele mijlocului de secol 20.

Print Friendly, PDF & Email
Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment