The Lady From Shanghai (1947)

Filmarile lui Orson Welles au fost mereu aventuri homerice, cu distributia si echipa de productie luptandu-se sa ii satisfaca viziunile obscure si stralucitoare, iar Welles insusi zbatandu-se sa fie cu un pas inaintea creditorilor si sa se pastreze la distanta de capii studiourilor. The Lady From Shanghai (1947), unul dintre cele mai stralucite filme regizate de Welles si una dintre cele mai mari opere de arta suprarealistă americana, a fost la fel de plin de ghinioane ca orice alt film de-al sau. Productia a fost presarata cu de toate, de la duble costisitoare, pana la moarte. Poate ca intr-o logica wellesiana perversa asta a contribuit la stralucirea filmului.

Filmul era deja amanetat inainte sa inceapa lucrul la el. Welles a fost obligat sa il faca pentru ca seful de productie al Columbia Studios, Harry Cohn, a sustinut proiectul dezastruos al lui Welles, Around the World in 80 Days, care s-a incheiat cu un scheunat dupa 79 de spectacole extrem de scumpe pe Broadway. Cohn s-a plans amarnic cand Welles a cerut ca parul negru al Ritei Hayworth sa fie taiat scurt si vopsit blond; el poftise de ani de zile la acest star de cinema, si, in plus, astfel de decizii ii apartineau in mod traditional lui. In ceea cel priveste pe Welles, el il placea pe necioplitul de Cohn, probabil pentru ca era foarte usor de manipulat. Cohn, care se plansese la un moment dat ca el stie cand un film este prea lung, deoarece posteriorul incepe sa il doara (scriitorul care i-a replicat: „Imaginati-va ca intreaga lume este conectata la fundul lui Harry Cohn“, a fost concediat pe loc), devenise infuriat de tertipurile constante ale lui Welles. Reactia lui Cohn la naratiunea complexa din The Lady From Shanghai a fost: „Ii dau o mie de dolari celui care imi poate explica si mie povestea“. Cohn a cerut refilmarea materialului sub forma unei drame cu flashback-uri simple, pentru a descalci putin naratiunea labirintica a lui Welles.

Regizorul i-a tinut piept in acest aspect, dar Cohn a castigat alte batalii. Ultimul film in care jucase Hayworth, Gilda (1946), l-a determinat pe Cohn sa creada ca un film cu Hayworth fara cantece ar insemna otrava la box office. Astfel, el a introdus o scena in film, cu un cost de 60.000 de dolari, in care Hayworth canta versurile Please Don’t Kiss Me, de Alan Roberts si Doris Fisher, in felul ei unic. Ca sa se asigure ca melodia va avea acelasi impact pe care Put The Blame on Mame il avusese in Gilda, Cohn i-a cerut orchestratorului Heinz Roemheld sa insereze melodia Please Don’t Kiss Me in film ad nauseam. Ca o modalitate de a face povestea filmului mai usor de inteles, Roemheld a realizat coloana sonora in stil Mickey Mouse, pentru a sublinia punctele cheie ale actiunii, un literalism care l-a infuriat pe Welles.

Intre timp, Welles proiecta decoruri scumpe, a caror facturi trebuie sa-l fi innebunit pe Cohn. Scena din Central Park in care talharii o ataca pe Elsa/Rita a fost cel mai lung cadru realizat de pe o macara incercat pana atunci la Hollywood; directorului de imagine i s-a cerut sa ii pastreze in cadru pe Welles/Michel si Rita/Elsa pe o distanta de aproape un kilometru in care ei erau purtati de o caleasca trasa de cai. Iar finalul spectaculos din casa de distractii a necesitat constructia unui dispozitiv de 38 de metri, care incepea de la acoperisul celui mai inalt platou al Columbia si se incheia intr-o groapa de doi metri. Pentru labirintul de oglinzi din aceasta secventa s-au folosit 270 mp de sticla, 80 de oglinzi, fiecare inalta de 2,4 metri, si inca 24 de oglinzi care distorsoneaza imaginea, de cate 2 metri, toate aranjate intr-un singur sens, ca sa poata fi filmate.



Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

twelve − 7 =