Taxi Driver (1976)

Pana in momentul realizarii Taxi Driver in 1976, urechea lui Martin Scorsese pentru sunetul strazii era deja de neegalat. Anti-eroul sau, taximetristrul Travis Bickle, este inconjurat de un garou de sunet: cu fiecare zgomot creste tensiunea. Pe masura ce descinderea lui Bickle se desfasoara pe ecran, fiecare sunet accentueaza stresul montajului: sunetul perceptibil din momentul in care semaforul trece de pe culoarea rosie pe cea verde; zgomotul facut de contorul taxiului; clinchetul facut de fiecare moneda; fosnetul stergatoarelor de parbriz; zornaitul unei fiole; pocnetul uscat al unei butuc gol de pistol. Toate stranse ca intr-un manunchi.

Nicaieri nu este mai bine exemplificata aceasta aplecare pentru sunetul strazii decat in optiunea lui Scorsese pentru interpretul de strada din New York City, Gene Palma. Cu parul sau negru lins pe spate, Palma era un accesoriu al Time Square in acea perioada, recreand ritmurile celor de la Kings Drum, Gene Krupa si Chick Webb. Gene Palma era un muzician al strazii.

Desigur, coloana sonora a Taxi Driver este cel mai des amintita ca fiind ultima coloana sonora realizata de celebrul compozitor de film Bernard Herrmann. Potrivit lui Steven C. Smith, autorul cartii A Heart at Fire’s Center: The Life and Music of Bernard Herrmann, Scorsese nu l-a avut in minte decat pe Herrmann pentru acest film, rezultatul fiind, dupa aprecierea lui Smith, „cel mai cumpatat si nihilist din cariera lui Herrmann… un colaj gri de trompete mute, tacerea rece a cinelului suspendat, basi punctand un ritm pizzicato ca o bomba cu ceas“. Pe masura ce Bickle se incordeaza, la fel face si Herrmann cu muzica sa, punand accentul pe alamuri si tobe in compozitia sa.

Cand Bickle se dezlantuie in cele din urma, lasand o baie de sange in bordelul din Lower East Side, punctul culminant este tacut, cu o zvacnire de tope si harpa auzindu-se cand camera lui Scorsese examineaza rezultatul oribil. O tema de jazz pe care Herrmann o foloseste la fiecare aparitie a iubitei lui Bickle (interpretata de Cybill Shephard) revine intr-un mod infiorator de deformat. „Benny a explicat ca motivul pentru care a facut acest lucru a fost pentru a arata ca aici l-au impins pe Travis fanteziile lui despre femei“, i-a povestit lui Smith co-producatorul Michael Phillips. „Iluziile sale, modul sau de auto-perpetuare in care se raporta la femei l-au adus in cele din urma la acea izbucnire sangeroasa, violenta“.

Înregistrata in doar doua zile, cu toate piesele, exceptand una, impachetate in 23 decembrie 1975, Herrmann a luat cina si apoi a murit de insuficienta cardiaca congestiva in acea noapte. Munca sa, ignorata decenii la rand de Academia Americana de Film, a fost rasplatita postum printr-o nominalizare la Oscar pentru aceasta coloana sonora, insa a pierdut in favoarea lui Jerry Goldsmith.

Bickle, anticipand revolta punk din `77, este o emblema vesnica a acestui stil si atitudini, de la sacoul ponosit si pana la Mohawk. Personajul lui Scorsese a devenit o emblema a stilului punk. Si totusi, piesa principala din film nu este cantata de Dolls sau Stooges, ci este Late for the Sky a lui Jackson Browne, antiteza absoluta a punkului.


Print Friendly, PDF & Email
Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment