The Shining (1980)

Cand compozitorul american John Williams a citit pentru prima data scenariul pentru Schindler’s List (1993), el si-a exprimat indoielile fata de Steven Spielberg: „Ai nevoie de un compozitor mai bun“, a spus acesta. „Stiu“, a raspuns regizorul, „dar toti sunt morti“. Abordarea lui Spielberg este normala pentru un regizor de film – care incearca sa obtina cel mai bun compozitor pe care il putea gasi pentru a-i compune coloana sonora. Metoda adoptata de Stanley Kubrick a fost, insa, complet diferita.

Kubrick a fost un caz rar printre regizorii de film in ceea ce priveste cunostintele sale despre lumea artei, in afara muzicii. A fost un fotograf experimentat si multe dintre filmele sale au fost adaptari ale unor lucrari realizate de marii scriitori din vremea sa. Dar a avut, totodata, cunostinte profunde despre muzica clasica, atat istorica, cat si din timpul sau. Acest lucru poate fi vazut de-a lungul filmelor sale, in scenele celebre din  A Clockwork Orange (1971) si 2001: A Space Odyssey (1968) cu muzica lui Beethoven, Rossini si Strauss, dar in cazul The Shining (1980) el a avut cea mai uimitoare raportare la sursele muzicale.

In The Shining, aproape intreaga coloana sonora este alcatuita din muzica realizata de cei mai buni compozitori europeni contemporani cu Kubrick. Muzica pentru instrumente de coarde, percutie si celesta, a compozitorului maghiar Béla Bartók, ocupa o pozitie centrala, suficienta cat sa i se acorde si prima pozitie pe genericul de muzica, deasupra partiturii originale compuse de Wendy Carlos si Rachel Elkind, si este unita cu mai multe piese ale compozitorilor avangardisti Krzysztof Penderecki si Györgi Ligeti, ambii inca in viata si activi in momentul in care a fost facut filmul. Dar Kubrick a facut mai mult decat sa insereze pur si simplu muzica in film, cum tind sa faca regizorii mediocrii. El a facut-o parte integranta, inseparabila de film.

Nivelul de sincronizare dintre aceste piese dificile si actiunea de pe ecran a fost fara precedent la timpul sau si nu a fost egalat pana astazi. Scenele se dezvolta si cresc in tensiune pe masura ce tensiunea din muzica se acumuleaza, iar starea de spirit se schimba exact cand se schimba si tonalitatea muzicala. Pana si punctele culminante si izbucnirile bruste din film se potrivesc exact cu coloana sonora. Adaugati la asta si faptul ca cea mai mare parte a pieselor folosite in coloana sonora nu au fost editate si sunt scene in care muzica pare scrisa special pentru film si bucati muzicale in jurul careia au fost construite anumite scene.

Una dintre cele mai terifiante scene din film foloseste compozitia de mare efect a lui Bartók pentru a sublinia unele parti de dialog destul de simple. Jack isi tine fiul aproape, spunandu-i ca el nu i-ar face nicioada rau lui Danny sau Wendy si ca doreste ca ei sa poata sta in hotel pe vecie. Interpretarea deja infioratoare a lui Nicholson este amplificata de bucata muzicala, huruind in timpane ca o furtuna indepartata. Efectul rezultat este acela al unei coloane sonore originale realizata de cei mai mari compozitori ai secolului 20.

Dar sunetul din The Shining este mai mult decat muzica disonanta. Fiecare aspect al aranjamentului sonor este atent controlat si masurat. Cele mai faimoase sunt scenele cu triciclul, in care Danny pedaleaza prin interiorul hotelului. Exploziile bruste de sunet (dupa cum le numeste editorul de sunet al filmului) cand Danny se deplaseaza pe podeaua de lemn a hotelului si mutenia la fel de abrupta cand el pedaleaza pe covor sunt extrem de tulburatoare. Intr-o anumita masura, aceste scene ar putea fi considerate ca facand parte din coloana sonora. Sunt la fel de disonante, memorabile si distinctive. Nu sunt dramatice, in sens traditional – nu au un arc sau o poveste – dar creeaza o atmosfera in contradictie cu actiunea inocenta de pe ecran. Scoase din context, ele pot fi vazute ca piese de sine statatoare de arta audio-vizuala abstracta.

Filmele horror trebuie, prin definitie, cu scopul de a ingrozi la un nivel instinctiv, sa faca apel direct la emotiile si simturile noastre inainte de intelect. Ca atare, efectele vizuale bune si un aranjament de sunet la fel de bun sunt esentiale si datorita influentei unor filme horror de inalta calitate, ca acesta, impreuna cu operele tarzii ale lui Hitchcock, pana si filmele horror proaste care se fac astazi tind sa se laude cu o cinematografie si un sunet peste medie. Toata lumea stie imaginile iconice din The Shining, dar observam sunetul mai putin, pentru ca ascultam mult mai pasiv. Dar ascultati fara efecte vizuale sau context celebra scena in care Jack distruge usa baii cu un topor, in timp ce, inauntru, Wendy tipa, si veti recunoaste fara niciun indiciu de dialog nu numai filmul pe care il urmariti, dar si exact ce se intampla. In mod similar, cei care descopera pentru prima oara muzica pentru instrumente de coarde, percutie si celesta, a lui Bartók, dupa ce vad The Shining o vor gasi permanent asociata cu filmul, la fel cum asociaza Also Sprach Zarathustra a lui Richard Strauss si Atmosferele lui Ligeti de 2001: A Space Odyssey sau We’ll Meet Again cu Dr. Strangelove (1964).



Print Friendly, PDF & Email
Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment