Persona (1966)

Influenta muzicii a inspirat ceea ce Ingmar Bergman califica drept „filme de camera“. Persona (1966), unul dintre cele mai aclamate filme regizate de suedez, face parte din aceasta categorie. Cu muzica de camera folosita ca ghid, obiectivul lui Bergman a fost acela de a redescoperi esenta teatrului, prin limitarea numarului de actori si simplificarea decorurilor.

In primul rand, Bergman era obisnuit sa isi compare scenariile cu partiturile muzicale. In prefata la Persona, el afirma, „Nu am scris un scenariu de film in sensul comun al cuvantului. Ceea ce am scris mi se pare mai mult ca o partitura muzicala pe care o voi dirija in timpul filmarilor“. Bergman completeaza aceasta metafora, „Scrii o linie melodica, dupa care lucrezi la instrumentatie cu orchestra“. Actorii sunt comparati cu instrumente valoroase. „La fel cum eu m-am bucurat enorm sa lucrez cu acesti actori, asa si un violonist se bucura sa cante la un Stradivarius“. Cadenta, dinamica, articulare si exprimare, ritm si muzicalitate – aceste cuvinte erau frecvent folosite in timpul repetitiilor. Prin urmare, Bergman pretindea a fi foarte atent la precizia vocilor si a intonatiilor folosite pe platou. „Auzul este cel mai important simt. Cand studiez o scena, adesea inchid ochii si ascult. Daca suna bine, atunci arata bine“. El elaboreaza, „auzul este intotdeauna mult mai sensibil si in ton cu sentimentele tale in comparatie cu vazul“.

Daca muzica este un mijloc de comunicare, nu este pentru ca ne permite sa renuntam la cuvinte? In lucrarile lui Bergman, cuvintele sunt adesea inselatoare sau ofensatoare, in cel mai bun caz de neinteles. „Cuvintele sunt folosite pentru a ascunde realitatea, nu-i asa? […] Muzica este un mijloc de comunicare mult mai sigur“, spunea regizorul intr-un interviu. Multe fatete ale acestui concept pot fi identificate in filmele sale.

In Persona, spre exemplu, Elisabeth vrea sa se scape de roluri si masti (traducerea cuvantului latin „persona“). Deoarece vorbirea este materialul cel mai inselator al mastii, ea decide sa se cufunde in tacere. La inceputul filmului, in timp ce ea zace pe un pat de spital, Bergman ne prezinta o secventa lunga a Concertului pentru vioara in Mi major de Bach. Pe ecran asistam la un prim-plan cu fata Elisabethei, uitandu-se catre aparatul de filmat si disparand incet in obscuritate. Este ca si cum concertul lui Bach ne conduce pas cu pas in lumea ei interioara. Muzica este un limbaj care nu minte, deoarece nu vorbeste.

Buton-share

Print Friendly, PDF & Email
Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment