Les Diaboliques (1955)

Pe la mijlocul anilor `50, culoarea si cinemascop-ul erau formate deja disponibile, chiar daca scumpe. Ecranul lat cinemascop a adus cu sine pista de sunet magnetica. Spre deosebire de pista de sunet mono optica, pista magnetica oferea un sunet de inalta fidelitate si o gama larga de volum si sunet stereo. Dar calitatile sale puteau fi auzite doar pe noul format wide-screen, datorita noilor proiectoare de calitate si sistemului de sunet. Totusi, practicile de proiectare de la acea vreme, in cea mai mare parte, au anticipat utilizarea acestuia. Avantajele sunetului magnetic se simteau, cu toate acestea, in faza de post-productie chiar si pentru filmele in format standard, prin faptul ca oferea un sistem mai simplu de mixaj de sunet decat sistemul optic si astfel ajuta la reducerea costurilor de productie. Henri-Georges Clouzot a sperat sa filmeze Les Diaboliques (1955) in cinemascope si sa pastreze totusi pelicula alb-negru. Acest lucru i-ar fi permis sa profite pe deplin de avantajele sunetului magnetic si sa faca filmul, din punct de vedere sonor, chiar mai inspaimantator. Cu toate acestea, nu costul implicat de tehnica cinemascop l-a determinat sa dea inapoi, ci efectul pe care l-ar fi avut la proiectarea alb-negru:

„Cred ca este foarte dificil sa filmezi un film alb-negru in cinemascop sau vistavision, deoarece acestea sunt proiectate pe ecrane metalizate care nu se potrivesc cu alb-negru. Si nu am fost multumit de probele pe care le-am facut cu Technicolor. Nu vreau sa filmez cu asa-numitele culori naturale. Vreau sa pot lucra cu culori care au fost reproduse“.

Interesant este faptul ca dezbaterea din jurul sunetului magnetic de la inceputul anilor `50 a fost similara cu cea despre culoare. Ambele erau considerate ca fiind nerealiste. Pana la mijlocul si spre sfarsitul anilor `50, culoarea era inca identificata cu filmele de fantezie si cu dramele de epoca (pana la aparitia televiziunii color nu va fi considerata realista). Si pentru ca sunetul stereo „nu se auzea din ecran“, acesta era perceput ca nerealist in efectul sau spectacular. Efectul neutilizarii formatului cinemascope a fost acela ca, la momentul lansarii Les Diaboliques, sunetul si formatul sau standard au cantarit, in cele din urma, in favoarea realismului pentru public (filmul alb-negru cu sunet optic central fiind considerat mai realist). Spectatorii se puteau speria cu convingere! Si ceea ce este atat de fantastic la filmul lui Clouzot este ca – desi foloseste o pista de sunet mono optica – intr-un fel, datorita densitatii sale, suna aproape ca stereo. Folosind sistemul de sunet Artec pe care il avea la indemana, inginerul de sunet William-Robert Sivel a reusit sa ridice volumul coloanei sonore atat de tare in anumite momente, incat simti ca iti raneste timpanele. Acest lucru este valabil mai ales in cazul diferitelor sunete de la sfarsitul filmului (scartaitul usilor, pocnetul furtunos al masinii de scris), care o duc efectiv pe Christina (Véra Clouzot) direct spre un atac de cord.

Secventa de inceput a filmului, din timpul genericului, – cu vocile angelice ale corului de baieti care se aud in timpul creditelor, in contrast puternic cu muzica demonica pe care o canta – ne avertizeaza ca suntem introdusi intr-o experienta dureroasa si infricosatoare. Sivel a fost un tehnician de sunet genial. A lucrat, in timpul vietii sale, la peste 300 de filme, dintre care noua au fost alaturi de Clouzot. Si o parte din ceea ce face coloana sonora atat de speciala in profunzimea si rezonanta sa in Les Diaboliques este capacitatea lui Sivel de a evidentia sunetele specifice pe care Clouzot a vrut sa le accentueze, prin mentinerea unei taceri virtuale in jurul lor. Astfel, simtim teroarea care patrunde in inima Christinei cand aude pasii sotului sau apropiindu-se de casa din Niort. Auzim picaturile necrutatoare de la robinet cum se sparg de fata de masa de nailon in timp ce Christina, chinuita de vinovatie, nu poate dormi. Suntem avertizati inca de la inceputul filmului de rolul important pe care il va juca coloana sonora cand auzim prima oara zgomotul motorului si apoi rotile camionetei strivind o barcuta de hartie dintr-o balta. Fiecare detaliu al hartiei zdrobite si al stropilor de apa se aude perfect. Coloana sonora, cu alte cuvinte, este la fel de dura si lipsita de mila ca si restul filmului.

Buton-share

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

nineteen − 18 =