The Magnificent Ambersons (1942)

Cu muzica simfonica devenita norma, si cu nevoia hollywood-ului de a produce un numar tot mai mare de filme, departamentul de muzica al marilor studiouri de film s-a transformat intr-o componenta esentiala a sistemului de la Hollywood. Departamentul de muzica al Warner Brothers a devenit un model al acestui tip de organizatie. Multi compozitori, la fel ca actorii si actritele, lucrau sub contract cu studiourile si erau supusi unor numeroase restrictii. Irwin Bazelon, el insusi compozitor, ofera o imagine destul de sumbra a sistemului:

„Compozitorul de film este un angajat temporar care poate fi concediat pentru o serie de motive, inclusiv pe baza judecatii arbitrare a angajatorilor sai in ceea ce priveste materialul pe care el in furnizeaza. O examinare sumara a unui contract intre compozitor si compania de film ofera dovezi ample cu privire la calitatea de salariat a compozitorului. Dupa ce semneaza ca va realiza coloana sonora a unui film, artistul renunta la toate drepturile pentru muzica sa in favoarea companiei care il angajeaza. Sub contractul uzual de la Hollywood, compozitorul functioneaza ca un slujitor ucenic; este platit in mod adecvat pentru munca sa de creatie, dar nu detine nicio parte din muzica dupa ce isi incheie lucrarea. Puterile corporatiste isi rezerva dreptul de a-i utiliza munca dupa propriul plac: o pot reedita, rearanja si readapta in orice scop doresc. Disproportia dintre puterea corporatiei si impotenta compozitorului este clara“.

Un exemplu in acest sens poate fi vazut si auzit in macelul filmului The Magnificent Ambersons (1942) al lui Orson Welles, pe care studioul l-a taiat de la 131 la 88 de minute. Dupa cum a remarcat Kathryn Kalinak in studiul sau excelent despre dezastrul colaborarii dintre Bernard Herrmann si Orson Welles, „33 de minute si 43 de secunde din muzica lui Bernard Herrmann au fost sterse din film. Pentru a inrautati si mai mult lucrurile, 6 minute si 54 de secunde din muzica ce face parte din versiunea finala (adica aproape o cincime din coloana sonora) nu au fost compuse de Herrmann“. Atat taieturile, cat si materialul nou (compus de Roy Webb) l-au infuriat la culme pe Herrmann, incat a cerut ca numele sau sa fie scos din genericul imaginativ al lui Welles: o bucata dintr-o partitura urma sa fie aratata cand Welles citea numele compozitorului. Din fericire, o versiune recenta a restaurat aproape toata coloana sonora originala a lui Herrmann.

In principal, trei scene din The Magnificent Ambersons se intorc la instrumentatia originala: izbucnirea isterica a lui Fanny (Agnes Moorehead) pe scari, lectura lui Isabel (Dolores Costello) a scrisorii lui Eugene (Joseph Cotten) si moartea Isabelei. In fiecare caz, instrumentatia familiara este folosita ca o aluzie la trecut si serveste pentru a sublinia incongruenta prezentului. O aluzie puternica se aude in replica muzicala a lui Herrmann intitulata Garden Music, interpretata in timpul conversatiei metaforice dintre Eugene si Lucy (Anne Baxter) despre legendele indiene. Primele trei note din Toujours, exprimate in tonalitate minora, de la inceput, si variatii scurte ale Toujours sunt tesute in textura muzicala. Cand Jack (Ray Collins) il viziteaza pe Eugene si Lucy pentru a le spune despre starea grava de sanatate a Isabelei, fraza de deschidere a Toujours revine intr-un ritm lent lugubru, intr-o cheie predominant minora. Un sentiment de dislocare este sporit de reiterarea acordului familiar lipsit de instrumentatia de identificare, de tonalitate si tempo. Si in finalul original al lui Herrmann, fraza de deschidere din Toujours trebuia sa fie auzita ca ultimele sase note ale coloanei sonore.

In loc de Toujours ou jamais sunt replici muzicale pentru motivele Ambersonilor in loc sa fie orientate melodic, sa angajeze coarde mici, alamuri si alamuri in surdina si suflatori, tempouri lente si progresii de coarde. O replica muzicala care exemplifica aceasta practica poate fi auzita ca preludiu la inmormantarea lui Wilbur Minafer. Incepe cu o nota repetata cantata intr-o instrumentatie sumbra de coarne discrete si basi, fiecare repetitie progresiv mai tare. Desi replica nu are nici macar patru masuri, dureaza 22 de secunde. Instrumentatia sumbra, precum si coardele lente pot fi, de asemenea, auzite dupa ce lui Eugene i se refuza sa o viziteze pe Isabel pe patul de moarte si o instrumentatie similara se aude in scena in care Major Amberson isi pierde mintile. Herrmann a compus aceste pasaje pentru tromboane, un timpan, toba bas, violoncel si basi si subliniaza aceasta instrumentatie sumbra cu tempouri lente in surdina.

Una dintre cele mai celebre secvente din film este plimbarea cu sania si scena excursiei cu masina. Filmul pozitioneaza o juxtapunere intre lumea pastorala a Ambersonilor si lumea tehnologiei reprezentata de automobile. O caracteristica cheie a coloanei sonore compuse de Herrmann este incorporarea in microcosmosul muzical a acestui conflict narativ. Bucata muzicala din secventa cursei pe zapada recapituleaza opozitia narativa a nobletii si progresului prin juxtapunerea a doua piese muzicale total diferite. Prima este Snow Ride. Apare initial intr-un citat scurt in timpul prologului, este rezumata ca un fragment in timpul preludiului la balul de Craciun al Ambersonilor, si i se ofera o expresie intreaga aici. Snow Ride este compusa aproape exclusiv pentru percutie – celeste, pian, triunghiuri mici si mari, clopotei si harfe (singura exceptie) – instrumente care nu pot sustine sunetul la fel de mult ca instrumentele de alama sau cele cu coarde. Calitatea efemera produsa de instrumentatie este intarita de structura sa. Subtitlul la Snow Ride, Perpetual Motion, este un fenomen demonstrat de repetarea motivului in patru note. Desi muzica trece la un tempo rapid, nu o ia intr-o directie perceptibila. Armonia este vaga; este atat de cromatica incat se invecineaza cu atonalitatea. Aceasta piesa scurta este tipica pentru Herrmann, prin absenta melodiei, gravitatia spre atonalitate, repetarea motivelor cheie si culoarea instrumentala neobisnuita. Ca atare, ea intruchipeaza evanescenta felului de a fi al Ambersonilor.

A doua bucata muzicala este sunetul automobilului in sine, stabilit initial ca un scartait monoton neplacut (sunetul motorului amorsat) si devenit ulterior un zgomot enervant cand motorul porneste. Ca si in prolog si in secventa balului de Craciun, coloana sonora incapsuleaza preocuparile duale ale filmului cu privire la petrecerea timpului liber si viteza, in acest caz asociindu-le cu muzica si, respectiv, zgomot. Sania trasa de cal, cand ia curba prea repede, se rastoarna si ocupantii acesteia, George si Lucy, trebuie salvati de Eugene si automobilul sau. Cand petrecaretii se inghesuie in masina lui Eugene, Snow Ride este inlocuita cu o reprezentare vocala a melodiei The Man Who Broke the Bank at Monte Carlo. La finalul secventei, masina se departeaza increzator si irisul camerei de filmat se inchide pe aceasta actiune. Muzica capituleaza in fata zgomotului. Melodia dispare si automobilul ofera muzica viitorului. Muzica, care reprezinta noua tehnologie, domina restul filmului. Fraze scurte, nonmelodice, adesea extrem de cromatice si lipsite de suport armonic, cu instrumentatie care trece tot mai spre percutie, reprezinta progresul industrial.

Buton-share

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

seventeen − 4 =