The Match Factory Girl (1990)

Filmele regizorului finlandez Aki Kaurismäki afiseaza o continuitate narativa, stilistica si modala. Acestea sunt in mare parte construite pe aceeasi structura narativa: de obicei, protagonistul este stramutat si izolat de o calatorie, un conflict sau alte evenimente neasteptate, dar nu neobisnuite; personajul se zbate fara succes in acest nou context pentru a se statornici; in cele din urma, personajul cunoaste o eliberare seculara, slaba. Stilistic, filmele provin eclectic din traditia filmului de arta, dar, de asemenea, imprumuta muzica si mizanscena din istoria cinematografiei si a culturii populare. The Match Factory Girl (1990) este modelat dupa Mouchette (1965) al lui Robert Bresson. Trimiterile intertextuale la Charles Chaplin, Buster Keaton, Jean-Luc Godard, Rainer Werner Fassbinder, Yasujirô Ozu si altii sunt recurente. Coerenta stilistica este, de asemenea, evidenta din camera statica utilizata la aceste filme, mizanscena anacronica, designul de culoare, lumina si umorul ironic. Chiar daca filmele sunt realiste intr-un sens, ilustrand problemele cotidiene ale vietii de familie si ale muncii, acestea exagereaza detaliile realiste in revelatii melodramatice despre bazele morale ale luptelor de zi cu zi. In acest sens, filmele sale impartasesc o serie de similaritati cu literatura secolului 19 care combina realismul si melodrama, si care l-a fascinat pe Kaurismäki. Personajele sale sunt inadaptati, stilul sau este un amalgam de eclectism postmodernist, iar el este un regizor pround politic.

In timp ce muzica este un mijloc formal prin care Kaurismäki infatiseaza contrastele, am putea spune ca cele mai multe contraste care il privesc personal impart o structura fundamentala, un conflict intre strain si ordinea sociala in care traieste. Intr-adevar, filmele pot fi catalogate si in termeni narativi si dupa mijloacele estetice prin care acestea isi produc personajele instrainate. Exista si melodramele ratatilor, in care nenorocirea traumatica ridica ancora protagonistului, izolandu-l in propria lui lume. Kaurismäki si-a denumit trilogia formata din filmele Shadows in Paradise (1986), Ariel (1988) si The Match Factory Girl drept Trilogia Ratatilor.

Politica de gen a muzicii din filmele sale este evidenta prin omisiunea femeilor ca interpreti sau agenti narativi. Cu exceptia catorva personaje anonime care figureaza in fundal, nicio femeie nu evolueaza pe scena, nicio femeie nu este intervievata si nicio femeie nu participa la spectacole. Iconoclasmul, lupta si rebeliunea exprimate in filmele sale sunt strict masculine. Pe masura ce cariera lui Kaurismäki s-a dezvoltat, genul devine mai complex, dupa cum putem vedea in The Match Factory Girl, dar chiar si aici, registrul muzical important este exclusiv masculin.

Artistul, si, in special, muzicianul, simbolizeaza conflictul care il intereseaza pe Kaurismäki, deoarece, ca figura culturala, muzicianul este singuratic, o figura devenita exceptionala si izolata prin absorbtia in propria arta, in interpretarile sale si in el insusi. Spectacolele il izoleaza cultural, punandu-l singur in fata publicului si organizandu-i separarea de lumea in care traieste. O analiza mai atenta a interpretarilor muzicale din cinemaul lui Kaurismäki arata ca muzica rezuma conflictul central din filmele sale, antagonismul dintre exil si lumea sa sociala.

Buton-share

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

20 − 15 =