Naked Lunch (1991)

In 1991, David Cronenberg i-a cerut celebrului saxofonist Ornette Coleman sa colaboreze cu Howard Shore, compozitorul sau regulat, pentru realizarea coloanei sonore a Naked Lunch, adaptarea sa dupa celebrul roman omonim scris de William Burroughs. Alegerea regizorului de origine canadiana s-a dovedit a fi inspirata. La inceputul anilor `70, criticul Robert Palmer ii povestise lui Ornette despre muzicienii Joujouka din Maroc si el a zburat acolo sa ii auda si sa inregistreze o serie de melodii cu ei (o selectie aparuta in 1977 in cadrul manifestului „punk jazz“ Dancing in Your Head). Astfel, Ornette intrase in contact direct cu o resursa utilizata de Burroughs si de pictorul Brion Gysin pentru a accesa ceea ce acestia au crezut ca este o experienta pre-culturala, antropologica, la fel de directa si nemijlocita ca sexul sau drogurile. Cand Ornette Coleman si-a exprimat entuziasmul in fata biografului John Litweiler, el s-a plans ca in viata lui a auzit o gramada de muzica care „doar suna ca muzica“: in contrast, muzicienii Joujouka nu foloseau un limbaj muzical sau o anumita cheie muzicala, ci erau mai degraba ca o congregatie evanghelica intr-o biserica sfintita, o imersiune emotionala. Daca sistemul de chei muzicale temperate ar avea o perspectiva traditionala, acordand o imagine detasata realitatii, aceea ar fi fost cubismul: arta care te zguduie intr-o reactie fizica.

Proiectul Naked Lunch a fost un cal troian atat pentru Cronenberg, cat si pentru Ornette, prin intermediul portalurilor realiste de la Hollywood. Faima dobandita de Burroughs – orchestrata de asistentul sau James Grauerholz – le-a permis sa se complaca in stari de spirit, tranzitii si concepte pana atunci neexploatate de mainstream (umorul macabru neobosit anti pedeapsa capitala din Naked Lunch si erotismul anal nu ar fi trecut niciodata de cenzori, daca scenariul nu avea de-a face cu mitologizarea vietii lui Burroughs). Ornette si-a inclus propriul trio muzical (Denardo Coleman la tobe si Barre Philips la bas) si o meditatie subtila si semnificativa la adresa lui Thelonious Monk („Misterioso“). El si-a trasat liniile sale alto peste coardele melancolice in deriva ale lui Shore in moduri care fac inima sa-si accelereze ritmul.

In afara de experienta Joujouka, ce alta conexiune avea Ornette cu Burroughs? De indata ce Ornette a ajuns in New York, a devenit o celebritate underground si a ajuns repede sa il cunoasca pe Allen Ginsberg si cercul sau de poeti si scriitori. In iunie 1965, Ornette si trioul sau (David Izenzon la bas si Charles Moffett la tobe), plus Pharoah Sanders la viola si o orchestra de 11 oameni, au petrecut trei zile intr-un studio din New York inregistrand coloana sonora a Chappaqua, un film de Conrad Rooks in care William Burroughs l-a jucat pe Opium Jones.

Scena de sex pivot dintre Bill Lee (Peter Weller) si Joan Frost (Judy Davis) cristalizeaza operatiunile innebunite de dorinta din Naked Lunch sugerand un varf intens incomparabil cu altele din film, o foaie absorbita rapid de rezervorul in continua crestere al dorintelor si o legatura cu o serie discontinua de productii ale dorintei, crescand in intensitate fara a stabili niciun model.

In fiecare registru vizual sau sonic, aceasta secventa este umflata cu detalii voluptoase, acele „vibratii si fluxuri de tot felul cu care (dorinta) este unita“. Acestea cuprind piesele vocale in duel ale murmurului lui Bill si ale interjectiilor lui Joan; ciufulirea parului anterior ridicat al lui Joan; caldura si apropierea de lumina-cheie de pe fata lui Judy Davis in prim-planul exagerat, in unghi-larg; amplificarea gemetelor extatice ale lui Bill si Joan; densitatea crescuta a muzicii ambientale a lui Howard Shore, condimentata cu infloriturile sacadate ale saxofonului lui Ornette Coleman; gos-planurile stranse pe amprentele colorate ale mujahedinilor si pe intuneric; montajul accelerat dintre instrument si manipulatorii sai ferventi; si interiorul stralucitor, fibros, al masinii de scris, care isi inclina spontan tastatura pentru a dezvalui un mediu organic, supurant in carcasa de metal.

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

12 + nineteen =