Repulsion (1965)

Daca in filmele de inceput ale lui Roman Polanski stilul muzicii reflecta de obicei un comportament nonconformist si antagonic, in unele filme mai tarzii, mai ales in Repulsion (1965), Rosmary`s Baby (1968) si The Tenant (1976), coloana sonora tinde sa comunice starea mentala a unei persoane bolnave. Muzica este predominant jazz, compusa special pentru film, desi in acea perioada Polanski incepuse sa introduca teme clasice, de obicei, ca elemente ale universului diegetic.

Repulsion incepe cu un prim-plan extrem al ochiului lui Carol (Catherine Deneuve) si cu sunetul lent si monoton al unei batai de toba, care se simt ca niste lovituri in moalele capului. Cand camera se retrage pentru a oferi imaginea fetei lui Carol si a mainii unei batrane careia ii face manichiura, se simte ca si cum Carol si-ar fi intrerupt munca, coplesita de framantari interioare. Tamburul este urmat de un motiv liric ca de jazz interpretat de saxofon, sugerand ca aceasta este o creatura delicata, romantica si introvertita, predispusa la visare cu ochii deschisi. Aceasta impresie este intarita de miscarea camerei, care se retrage de la corpul clientei batrane, aratand-o pe Carol care se retrage tot mai departe de realitate in propriile sale ganduri. Aceasta „calatorie interioara“ este brusc oprita de intrebarea chinuitoare a batranei doamne: „Ai adormit?“

Urmatoarea data cand auzim ritmuri de jazz este atunci cand Carol se plimba pe strazile Londrei si se intalneste cu Colin (John Fraser), un barbat care ar vrea sa ii fie iubit. In acest punct, muzica vesela si relaxata, asociata cu imaginile cu muncitori, care se odihnesc in timpul pauzei de pranz, ofera asociatii puternice cu starea de spirit a orasului, mai degraba decat cu lumea interioara a lui Carol. Aceasta este ultima data cand tonul muzicii este atat de vesel; ulterior, aceasta simbolizeaza fie teroare, ca atunci cand Carol este sarutata de Colin si se grabeste acasa sa se spele pe fata, fie o detasare autista, ca atunci cand ramasa singura in apartament, se uita la tavan si incepe sa-si imagineze lucruri. Muzica din Repulsion produce adeseori un fel de ecou, ce serveste ca metafora a unui spirit chinuit care nu poate scapa de vocile interioare. Coloana sonora este dominata de tobe, saxofon si contrabas – tamburul pentru a evoca teroare, iar contrabasul melancolia eroinei.

Granitele dintre muzica diegetica si non-diegetica, si dintre muzica si alte sunete diegetice, sunt estompate in Repulsion. Criticul de film Colin McArthur observa ca Polanski „foloseste frecvent taieturi de montaj spre obiecte care emit sunete neasteptate si uimitoare (telefoane, sonerii, butoane de lift)“. Sunetul este, de obice, atat de neasteptat si de tare incat nu pare un sunet real, ci un zgomot amplificat de hipersensibilitatea auditiva a lui Carol. Adesea, muzica extra-diegetica, care poate fi echivalata cu „melodia interioara“ a lui Carol, este incheiata prin introducerea unui sunet diegetic. Cu toate acestea, dupa un timp devine atat de exagerat si sinistru incat nu mai stii cu certitudine daca acesta exista in realitate se aude doar in capul lui Carol. Prin urmare, sunetele indeplinesc un rol important in dezorientarea privitorului de la starea evenimentelor reprezentate. Un exemplu este scena in care Carol sta culcata in pat acompaniata de o melodie jazz non-diegetica. Melodia este inlocuita gradual de sunetul candelabrului care zangane si de fisurile ce apar in tavan. Initial, pare ca si cum muzica din capul lui Carol este inlocuita de un sunet real, dar dupa un timp realizezi ca tavanul fisurat provine tot din imaginatia ei. In mod similar, sunetul unui pian care se aude dintr-un apartament de la etaj este atat de persistent si repetitiv, incat trezeste suspiciunea ca e doar in capul lui Carol. Aceasta suspiciune este intarita de faptul ca cele mai multe dintre sunetele care antagonizeaza sau chiar ranesc urechea sunt auzite numai cand eroina este singura. Pana si sunetul telefonului pare sa fie mai putin violent atunci cand sora lui Carol este prin preajma. Senzatia cu caracter brusc a unui sunet rezulta partial din lungile perioade de tacere. In contextul tacerii, fiecare sunet, chiar ci cel mai inofensiv, cum ar fi ticaitul unui ceas, devine amenintator. Sunetele din Repulsion devin infricosatoare si din relatia lor cu imaginea. Spre exemplu, clinchetul produs de un banjo si niste linguri poate fi considerat nevinovat, daca nu placut. Totusi, miscarile ca de crab ale flasnetarilor, pe care Carol si Cohen ii intalnesc in drumul lor spre apartament, par agresive, ca si cum ar vrea sa impiedice persoana care se apropie. Cu alta ocazie o auzim pe Carol cantandu-si cu o voce de copil. Din nou, acesta nu este un eveniment neobisnuit, dar faptul ca Carol canta in timp ce isi calca o rochie cu un fier de calcat care nu este pornit, ea insasi imbracata ca un copil, ii face glasul grotesc, chiar infricosator. In acest fel, ea este un predecesor al lui Rosemary, care canta si ea cu o voce de copil.

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

twenty − 12 =