Shadows (1959)

Shadows (1959) documenteaza un New York care isi putea permite luxul unei pozitionari nihiliste. Privitorul observa acest lucru inca din timpul genericului de inceput, care prezinta o petrecere in care vizualul si acusticul nu se potrivesc (rock`n`roll pe coloana sonora, un trompetist singuratic pe ecran, un suflet anonim contribuind cu „oo“-uri), in timp ce Ben intra sfios cu imbracamintea sa beatnica (bongo si tigari), se aseaza intr-un colt, si afiseaza o privire de James Dean – singuratic in multime. Filmul incepe si se termina cu Ben, care isi petrece timpul cu prietenii sai Tom si Dennis, agatand femei sterse (una dintre ele il cheama batjocoritor pe Bennis, „bun baiat, baiat mare“) si intrecandu-se pe coridoarele Muzeului de Arta Moderna (MoMA). Dar inima povestii rezida in relatia dintre fratele sau Hugh, un cantaret mediocru smerit (asa cum a fost odata John Cassavete – regizorul filmului) si managerul sau Rupert; si dintre sora lui adolescenta Lelia si seducatorul ei fara coloana vertebrala Tony. Niciodata fratii nu au fost atat de diferiti, totusi sunt ciudat de convingatori, mai ales in secventa din dimineata urmatoare in care Ben, jucandu-se cu trompeta sa, ii spune Leliei o poveste despre zeul jazz-ului Charlie Parker.

Limbajul a fost mereu important pentru Cassavetes, si exploateaza o gama larga, de la „Nu puteai sa te inseli mai tare“ a lui Denis (din scena de la MoMA) pana la petrecareata care poarta discutii despre existentialism si este determinata sa nu incheie o propozitie cu o prepozitie: „Stiu articolul la care te referi“, spune ea. Lelia vaneaza copilareste metafore adecvate in timp ce Rupert si Hugh ies la liman cu camaraderie credincioasa. Muzica a fost, de asemenea, importanta pentru Cassavetes. Coloanele sonore jazz erau in voga la sfarsitul anilor `50: Miles Devis improvizase in filmul de debut al lui Louis MalleElevator to the Gallows (1958), si Art Blakey a acompaniat Liaisons Dangereuses (1959) al lui Roger Vadim, in timp ce David Amram si Freddie Redd au creat celebra coloana sonora pentru Pull My Daisy (1959) si respectiv, The Connection (1962). Cassavetes la atras in echipa de filmari pe inegalabilul Charles Mingus, care a insistat sa compuna aranjamentele muzicale. Ironia unui improvizator de talie mondiala care sa compuna muzica pentru un film care plutea in improvizatie se poate sa-i fi scapat lui Cassavetes, care a fost epuizat de intarzierile lui Mingus. In cele din urma, regizorul s-a oprit la cateva minute din basul solo al lui Mingus si la alte cateva minute ale saxofonistului lui Mingus, Shafi Hadi. Mingus nu a finalizat niciun aranjament pentru film, dar schitele sale au fost extinse ulterior in piese clasice de jazz precum Nostalgia in Time Square, Diane (sau Alice`s Wonderland) si Strollin`.

Pana la un punct, metoda de lucru adoptata de Cassavetes poate fi comparata cu cea a duetului de regizori Straub-Huillet (Jean-Marie Straub si Danièle Huillet), in special in filmul Chronicle of Anna Magdalena Bach (1967). Strab afirma ca punctul de plecare in acest film a fost „ideea unui film in care muzica ar putea fi utilizata – nu ca acompaniament sau comentariu – ci ca o materie prima. Chiar daca trebuie sa fim atenti in trasarea unei afilieri mai apropiate intre Straub-Huillet si Cassavetes, acestia au in comun o preocupare similara cu privire la potentialul performativ al muzicii peste si deasupra oricarei functii narative stricte. Ne-am putea gandi, spre exemplu, la interjectiile de jazz din Shadows si rolul pe care il joaca in stabilirea si amplificare relatiilor in schimbare dintre frati si a anxietatilor centrale in viata fiecaruia dintre ei. Un exemplu memorabil este acela in care Lelia isi ia ramas bun de la Hugh in statia de autobuz. Aflat ca de obicei in intarziere si mai preocupat de siguranta surorii sale la intoarcerea acasa, Hugh trebuie sa alerge prin aglomeratie pentru a prinde autobuzul. Stoccato-ul simplu, dar insistent, al muzicii imprimate peste sprintul lui Hugh face ca buclucul sau sa para comic si emotionant.

Shadows a fost filmat in decursul a patru luni in 1957, pe film de 16 mm, cu un buget de 40.000 de dolari. Charles Mingus a vizitat platourile de filmare si a vorbit cu regizorul si actorii. Muzicianul a fost impresionat de Cassavetes, in special de natura strategiei sale. Cassavetes scrisese un scenariu, dar l-a folosit pentru a forta actorii sa-si asculte propriile sentimente pentru rolurile lor. El le dadea actorilor replicile pentru o anumita scena, dar nu le distribuia tuturor. Asta pentru a provoca soc si surpriza naturala. Este ceea ce atelierele de jazz fac pentru muzica. Cea mai mare parte a muzicii, inregistrata in primavara si vara lui 1958, s-a pierdut in versiunea finala din 1959. O parte a fost compusa. Mingus si Dannie Richmond au lucrat la efecte separat. Shafi Hadi a inregistrat o piesa scurta solo si Mingus l-a concediat. Muzicienii au fost platiti cu circa 20 de dolari pe bucata pentru sesiunile de jazz.

)

)

)

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

2 × five =