Suprematie muzicala feminina

Coloana sonoră a Death Proof (2007) are în proprii săi termeni limitaţi o simetrie formală de bază ce oglindeşte cele două acte ale filmului, structura crimă-răzbunare. Lăsând la o parte temele muzicale principale şi obişnuitele fragmente scurte de muzică non-diegetică împrumutate de la Ennio Morricone şi din alte coloane sonore, prima jumătate este dominată de piesele clasice pe care fetele le aleg la tonomatul din Texas Chili Parlor. Totuşi, al doilea act este compus, în principal, non-diegetic din melodii funk şi hard-rock şi teme din coloanele sonore ale unor filme poliţiste italiene din anii `70 – sunete care intră într-o treaptă superioară în cursa de maşini de la finalul filmului. Aceste piese ritmate de maşină sunt clar legate în stil de tema principală instrumentală de chitară a lui Jack Nitzsche – în afară de faptul că este repetată, o singură dată, chiar în momentul în care actriţele cascadoare decid să „îl prindă pe ticălos“. Nitzsche a produs şi albumul cu coloana sonoră a thriller-ului cu criminali în serie Cruising (1980), regizat de Brian de Palma, care cuprinde patru piese ale lui Willy DeVille, inclusiv It`s So Easy. Acelaşi montaj apare pe scurt şi în universul diegetic al Death Proof. Redată foarte devreme în acest mixaj audio şi aparent non-diegetic, melodia este redusă la tăcere pe neaşteptate când Stuntman Mike (Kurt Russell) opreşte la magazinul din Lebanon, Tennessee, alături de noile noastre eroine, şi îşi închide casetofonul din maşină. În mod similar, Lee (Mary Elizabeth Winstead) este văzută în aceeaşi scenă cântând în maşina fetelor pe, cel mai probabil, versiunea lui Smith a melodiei Baby It`s You, melodie auzită anterior la tonomatul din Texas Chili Parlor şi care acum este redată pe iPod-ul lui Lee.

Ca în mai multe filme regizate de Quentin Tarantino, femeile par să păstreze doar pentru ele emoţia coloanelor sonore. Femeile din Death Proof nu fac acest lucru în acelaşi mod în care femeile din Pulp Fiction (1994) sau Jackie Brown (1997) o fac, adică permiţând publicului să le vadă când îşi aleg melodiile; aici, mai degrabă, aflate în procesul de transformare în instigatorii răzbunării din cursa finala a celui de-al doilea act, femeile dobândesc forţa şi entuziasmul pieselor instrumentale de rock la chitară şi al temelor din thrillerele italiene ca pe un agent sau un ajutor al motivaţiei lor şi privitorul ajunge, inevitabil, să asocieze această putere cu ele. Până în acest punct, aceste teme şi chitare puternice au fost legate în mod explicit de urmăritorul iniţial, Stuntman Mike, şi nu doar prin momentul diegetic indicat mai sus; în timpul genericului de început şi a temei lui Nitzsche, vedem mai multe cadre prin parbrizul său cu drumurile şi zona rurală în care va avea loc a doua tentativă criminală a acestuia. În termeni grosieri de poziţionare de gen, am putea spune că filmul stabileşte o opoziţie destul de simplă, echivalând, pe de o parte, hit-urile soul puse la tonomat de fetele din primul act cu o identitate feminină sexuală de consum, dar un fel de plăcere a cărei efecte secundare nu pot fi controlate; şi, pe de altă parte, coloanele sonore cu chitare rock cu un fel de viteză, preocupare şi violenţă macho care ameninţă cu moartea, dar pe care eroinele noastre cascador din al doilea act sunt totuşi capabile să le stăpânească şi să şi le însuşească. Genericul de final juxtapune coverul retro-kitsch al lui April March după melodia Chick Habit a lui Serge Gainsbourg – o melodie care combină acorduri specifice trupelor feminine din anii `60, reverberaţii de chitară, explozii triple de coruri de trompetă şi voci feminine de fundal – cu imagini statice atât cu fete din anii `60, cât şi cu eroinele din film. În acest sens, genericul oferă o oarecare recuperare în stupiditatea lui amuzantă şi mustrările la adresa bărbaţilor de pradă.  Dar muzica lui Tarantino, ca şi scenariul său, te duce cu gândul la o estetică ce poate asocia ocazional unei anumite categorii sexuale toate genurile muzicale, chiar dacă una dintre aceste asocieri stârneşte râsul la final. Având în vedere aceste aspecte simpliste, Death Proof pare la ani lumină de Jackie Brown şi de utilizarea nuanţată a celor de la Delfonics, Randy Crawford şi Bobby Womack.

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

nine + 13 =