Noua voce a filmelor lui Almodovar

Concha Buika este a treia cântăreaţă care apare pe ecran în nume propriu într-un film de Pedro Almodóvar, urmându-i pe Chavela Vargas şi Caetano Veloso. Buika interpretează două melodii în La Piel Que Habito (2011), ambele făcând aluzie la traictoria propriei sale cariere, prezentându-i versatilitatea, în timp ce ancorează un moment-cheie, care reuneşte diferite fire din scenariu. Cadrul este o nuntă în Galicia la care participă Dr. Ledgard (Antonio Banderas) împreună cu fiica sa, acum în vârstă de 20 de ani. Norma (Blanca Suárez) încă se recuperează după moartea violentă a mamei sale. Primul număr muzical al cântăreţei este o versiune a rancherei lui Agustín Lara, Se me hizo fácil, o altă piatră de temelie în repertoriul Chavelei Vargas, un remake căruia i s-a oferit un tempo mai alert, ca număr de dans jazz latino.

Versurile originale, cu respingerea lor categorică a unei iubite necredincioase, servesc imaginile publice ale ambelor cântăreţe, Vargas şi Buika, în ceea ce privesc îndoielile legate de gen. Cu coda sa extinsă de dans, interpretarea cântecului le aduce nuntaşii la picioare, oferind acoperire pentru ieşirea lui Norma în grădină, unde va fi violată sau aproape violată de Vicente (Jan Cornet), punând astfel în mişcare planul lui Ledgard pentru răzbunarea chirurgicală. Aceasta este urmată de o versiune simplă, neornamentată a melodiei Por el amor de amar, cu acompaniament de pian solo, auzită ultima dată în portugheză, cântată de copilul Norma. După cum se relatrază în flashback-ul menajerei Marilia (Marisa Paredes), mama fetei a făcut saltul mortal când melodia, învăţată de fiică de la mama sa în vremurile fericite, o trezeşte dintr-un somn indus de medicamente, în timp ce se recupera după nişte arsuri severe suferite într-un accident de maşină. Deşi nici Ledgard, nici Norma nu par să recunoască legătura sa cu trecutul lor, cântecul îi reaminteşte spectatorului de istoria tragică a familiei şi ne avertizează asupra stării încă fragile a fetei. De asemenea, melodia face referire la conexiunile braziliene ale filmului, de data aceasta într-o formă muzicală. Introdus pentru prima dată în filmul The Pioneers (1961), al regizorului francez Marcel Camus, cunoscut pentru Black Orpheus (1959), cântecul, interpretat de Ellen de Lima a devenit un hit la acea dată. Versiunea lui Buika păstrează lirismul copilăresc al melodiei în gamă minoră. Cu tonul său melancolic, introspectiv şi afectat pare o alegere puţin probabilă pentru o recepţie de nuntă şi apare mai mult îndreptată spre spectatori, decât spre oaspeţii de pe ecran.

Ca şi în cazurile lui Veloso şi Vargas, colaborarea lui Buika cu Almodóvar s-a extins dincolo de cadrul textual. Prima ei implicare în corpusul de cântece al regizorului apare în 13 septembrie 2008 în timpul evenimentului Noche en Blanco din Madrid, dedicat Cântecelor pentru Pedro (Canciones para Pedro). Organizat de biroul de cultură al autorităţilor locale din Madrid, Noche en Blanco, este un festival cultural nocturn modelat după originalul parizian din 2002, Nuit Blanche (Nopţile albe), care s-a extins ulterior sub sponsorizarea Uniunii Europene de-a lungul continentului. Almodóvar a fost încântat când oficialii oraşului l-au contactat cu ideea unui concert public cu muzica sa şi a insistat cu privire la participarea lui Buika şi a lui Miguel Poveda (a cărui interpretare a melodiei clasice a lui Concha Piquer, A Ciegas, este auzită în timpul genericului de final al filmului Los Abrazos Rotos [2009]). Organizat la Centrul Matadero din Madrid, prima jumătate a concertului a prezentat selecţii din coloanele sonore realizate de Alberto Iglesias pentru filmele lui Almodóvar, interpretate de Orchestra Naţională a Spaniei, în timp ce a doua jumătate s-a axat pe cântecele lui Buika şi Poveda, inclusiv Soy infeliz (Ventura Romero) şi Puro teatro (Catalino Curet Alonso), auzite iniţial în timpul scenelor de deschidere şi de încheiere ale filmului Mujeres al borde de un ataque de nervios (1988), cântate de Lola Beltran şi La Lupe, respectiv, Luz de Luna şi Se nos rompio el amor, acesta din urmă compus pentru starul de odinioară Rocio Durcal şi auzit într-o altă versiune, interpretat de cântăreţii flamenco Bernarda şi Fernanda de Utrera în Kika (1993).

Chiar dacă până la turneul său din 2010 în SUA, după lansarea albumului El Último Trago, numele lui Buika a ajuns să fie asociat cu Almodóvar în diverse materiale publicitare şi publicaţii, regizorul nu a avut pretenţia că ar fi „descoperit-o“ sau redescoperit-o el. Cu toate acestea, marca Almodóvar cuplată cu propria sa biografie plină de eveniment s-a adăugat în mod clar alurii sale.

Iată cum o caracterizează regizorul spaniol pe Buika:

Încă de prima dată, ascultând-o pe Buika s-a trezit o agitaţie în mine, un amestec de intensitate, emoţie şi umezeală; o reacţie apropiată de cea pe care Chavela Vargas mi-o inspiră…. Buika este ceea ce cântăreţii de flamenco obişnuiau să numească o cântăreaţă «lungă». Poate aborda orice stil şi totuşi rămâne unică şi emoţionantă…. La fel ca Chavela, Concha este capabilă să-şi facă publicul să se simtă complet expus. Melodiile sale ne transportă într-un loc în care suntem lăsaţi faţă în faţă cu propria noastră poveste de dragoste, una în care eşecurile noastre ies în evidenţă cel mai mult. Şi, ce e mai mult, după ce-i asculţi melodiile, eşti determinat să faci în continuare aceleaşi greşeli, pentru că nu există reguli, bun simţ, prudenţă sau regret în pasiune…. Cu toate acestea, Concha Buika se ia după mulţi artişti, pe lângă Chavela, şi aduce alte surse de inspiraţie repertoriului său Chavelian complet autentic. Vocea ei ne aminteşte de frenezia lui La Lupe cu, uneori, o picătură de Olga Guillot. De asemenea, ea îşi flutură mâinile şi stă dreaptă în faţa microfonului ca marea Lola FloresPedro Almodóvar

Print Friendly, PDF & Email
Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment