Paralizie acustica tratata cu Antonioni

Blow-up (1966), regizat de Michelangelo Antonioni, reprezintă Londra, muzical, printr-o partitură de jazz compusă de Herbie Hancock. Jazz-ul american nu era încă eclipsat de muzica pop britanică, ca lingua franca a anilor `60; într-adevăr, trecuseră abia patru ani de când Watermelon Man, a lui Hancock, urcase în topurile pop. Chiar și așa, aproape de finalul filmului, fotograful Thomas (David Hemmings) se trezește vizitând un club în care cântă Yardbirds. Pe măsură ce urmărim fețele lui Jeff Beck și Jimmy Page și ascultăm muzica lor, care cu siguranță nu este jazz, se face o declarație. Filmele anilor `60, localizate în Londra, foloseau adesea muzica pop a momentului pentru a transmite spiritul vremii, iar Blow-up nu a fost singurul film care a pus aceste sunete pe ecran, arătându-ne muzicienii. The Zombies apăruseră în Bunny Lake is Missing (Otto Preminger, 1965), nu cântând hitul lor She`s Not There, care cu siguranță s-ar fi potrivit, ci melodia Just Out of Reach – și Spencer David Group urmau să apară în Here We Go Round the Mulberry Bush (Clive Donner, 1968). Și asta fără a mai aminti de filmele realizate ca vehicule pentru însuși grupurile pop, cele mai evidente fiind A Hard Day’s Night (1964) și Help! (1965), regizate de Richard Lester, pentru Beatles și Catch Us If You Can (1965), regizat de John Boorman, pentru Dave Clark Five. Deci, Antonioni înota cu siguranță în spiritul vremii punând Yardbirds în Blow-up. Chiar și post-Eric Clapton, marca acestei trupe R&B reprezintă ceva mai întunecat și mai periculos – și, prin extensie, mai modern – decât muzica de pe coloana sonoră compusă de Hancock. Atitudinea rece a celor de la Yardbirds a ajutat cu siguranță, fără a mai vorbi de comportamentul publicului, care este grupat în jurul micii scene. Pironit și omagial, publicul urmărește cu atenție trupa, singura mișcare ocazională fiind un semn apreciativ din cap. Când unul dintre difuzoare începe să emită rafale scurte, chitaristul Jeff Beck mai întâi înghiontește boxa și mai apoi o lovește cu instrumentul său, înainte de a-și arunca chitara, sărind pe ea de câteva ori și în cele din urmă azvârlind tastiera în mulțime. Starea de spirit trece acum de la solemnitate la haos, publicul căutând piesa de chitară ca și cum ar fi niște cerșetori înfometați cărora li s-a aruncat de mâncare.

La început, publicul filmului este înstrăinat de imobilitatea inițială, total atipică a participanților la concert. De ce nu se supun ritmului muzicii și dansului? Și de ce sunt eliberați din staza lor, doar atunci când li se oferă un premiu, în același timp concret și simbolic, de pe scenă? Antonioni folosește această scenă pentru a compara cele două spații ale spectatorului: sala de concert, pe de o parte, și cinematograful, pe de altă parte. Publicul imobil al muzicii reprezintă spectatorul din cinematograf, care stă la fel de paralizat în scaun și se uită vrăjit, ca și cum ar fi în transă, la agitația de pe ecran. Gâtul chitarei servește ca fetiș în contextul fan clubului și, mai presus de asta, ca un fel de senzor media-teoretic, care urmărește să trezească gradul de conștientizare de sine al publicului. În momentul concertului live, ambele sfere publice fuzionează – cea din film, dar și cea din fața ecranului; iritarea acustică ce provoacă distrugerea (și trezește puterile distructive) se face cunoscută ambelor sfere publice într-un mod similar. Prin urmare, instrumentul-fetiș este, de asemenea, un instrument de trezire a publicului de film. În orice caz, ceea ce se comunică publicului de film, atunci când fetișul-meteorit aterizează printre participanții la concert, nu este doar un zgomot deranjant, dar și un scurt moment de șoc. Muzica, precum și tăcerea joacă un rol dramaturgic decisiv în Blow-up la un nivel diegetic, precum și extra-diegetic, aceasta este o comparație printre multe altele, care cu ușurință și prin asociere, nu numai explicitează și comentează cu privire la relația dintre paralizie/stază și dinte viață/chinestezie cu referire la dans, dar, de asemenea, în legătură cu mediul de film și cu instituția cinematografelor. Este o strategie pe care regizorul o urmărește în mod sistematic.

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

three × 2 =