Amestec ametitor de sacru si profan

La Grande Bellezza (2013) este un film orbitor din punct de vedere vizual, regizat de Paolo Sorrentino, care dispune de o coloana sonoră genială şi eclectică variind de la electro-pop la muzică clasică corală. Pelicula italiană a câştigat un Oscar anul acesta pentru cel mai bun film străin.

Un eveniment neaşteptat îl forţează pe jurnalistul îmbătrânit şi vedeta dezamăgită Jep Gambardella (Toni Servillo) să mediteze la rostul vieţii în care sublimul se amestecă în mod constant cu ridicolul. În timp ce aduce un omagiu filmelor lui Federico Fellini precum La Dolce Vita (1960) şi Roma (1972) cu cadrele sale elegrante de urmărire din Roma, La Grande Bellezza reflectează şi asupra stării Italiei moderne din timpul exceselor erei Berlusconi. Vizitarea reperelor arhitectuale din capitala Italiei sunt punctate de petreceri nocturne pe acoperiş, înmormântări şi întâlniri nostalgice cu diferite personaje colorate. Petrecându-şi viaţa la serate alături de protipendada romană, Jep nu a reuşit să mai egaleze succesul romanului său de debut. Incapacitatea lui Jep de a-şi îndeplini misiunea aproape spirituală de a găsi evaziva „frumuseţe adevărată“ îndeamnă, pe parcursul a două ore şi jumătate, la o exuberantă introspecţie existenţială asupra vieţii şi morţii.

Paolo Sorrentino spune despre coloana sonoră a filmului – imnuri corale superbe urmate de bubuiturile muzicii house – că scoate la suprafaţă contradicţiile inerente ale Romei.

În procesul de creionare a acestui film, un amestec inevitabil de sacru şi profan, care a făcut Roma celebră – m-am gândit instantaneu că această contradicţie flagrantă a oraşului, capacitatea sa de a combina în mod miraculos sacrul şi profanul, ar trebui reflectată în muzică.Paolo Sorrentino

Selecţia de diferite stiluri muzicale include opt piese originale compuse de italianul Lele Marchitelli, precum şi muzică semnată de John Tavener, Zbigngiew Preisner, Henryk Górecki sau Georges Bizet. Coloana sonoră a filmului La Grande Bellezza dispune de două bucăţi muzicale ale compozitorului american post-minimalist David Lang – I Lie, o compoziţie din 2001 care apare iniţial în The little match girl passion (partitură influenţată de povestea Fetiţa cu chibrituri, de Hans Christian Andersen) şi în World to Come partea IV. Suită în patru părţi „pentru violoncel, bandă magnetică şi proiecţie video“, bucata muzicală a fost compusă în 2003 şi înregistrată în acelaşi an de violoncelista Maya Beiser pe albumul său World to Come.

My Heart’s in the Highlands este o piesă bântuitoare pentru „contratenor sau alto şi orgă“ bazată pe poemul omonim din 1789 al scoţianului Robert Burns. Arvo Pärt l-a pus pe muzică în 2000, iar melodia a fost înregistrată pentru prima dată în 2003 cu David James (contratenor) şi Christopher Bowers-Broadbent (orgă) pe albumul Triodion al lui Arvo Pärt. Versiunea din film este cântată de soprana Else Torp. O altă piesă frumoasă, datând tot din 2003, este cea a ansamblului de cameră post-rock Rachel’s. Water from the Same Source a apărut prima dată pe albumul Systems/Layers al grupului instrumental.

Beata Viscera este un conductus (poem cântat în timpul unei procesiuni religioase) care celebrează taina Fecioarei Maria, compus de Pérotin în secolul 12. Versiunea folosită pentru film a fost preluată de pe albumul Stella Matutina (2008) al grupul vocal estonian Vox Clamantis, care o interpretează alături de formaţia estoniană Weekend Guitar Trio.

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

five + eight =