Cu M de la Muzica

Compozitorul de origine rusă Dimitri Tiomkin a avut o contribuţie la Dial M for Murder (1954) pe care, fără îndoială, Alfred Hitchcock a apreciat-o mai mult decât muzica acestuia: Grace Kelly. Potrivit Oliviei Tiomkin, soţul său a fost cel care i-a sugerat-o pe Kelly lui Hitchcock, după ce a lucrat cu ea în High Noon (1952). Cea de-a patra şi ultima colaborare pe care Tiomkin a avut-o cu Hitchcock a marcat prima apariţie a lui Grace Kelly într-un film semnat de maestrul suspansului; asemenea lui Tiomkin, ea avea să lucreze cu regizorul de trei ori consecutiv, devenind (în afară de Ingrid Bergman) diva lui favorită.

Kelly a fost cel mai important rod al relaţiei amicale dintre Tiomkin şi Hitchcock. Unul dintre motivele pentru care s-au înţeles atât de bine a fost acela că amândurora le plăcea să mănânce, să bea şi să dea petreceri grandioase. Un proiect Hitchcock-Tiomkin era asemenea unui festival cu mâncare şi vin din belşug. (În mod ciudat, Frank Capra s-a certat puternic cu Tiomkin pe platourile la It’s a Wonderful Life [1946], deoarece îi considera muzica pesimistă şi suicidară.) Un pianist virtuoz în anii ’20 şi ’30, ale cărui multe realizări includ introducerea sa în arta compoziţiei ca autodidact, Tiomkin a trecut la compoziţiile de film în mare parte pentru că ura izolarea camerei de repetiţie şi iubea să colaboreze. Îi plăcea să cunoască oameni, să îi amuze şi să schimbe idei. Industria filmului s-a potrivit perfect sociabilităţii sale; spre deosebire de colegii săi emigraţi, care trăiau două vieţi, el nu a intenţionat niciodată să compună muzică de concert. „Dacă Dimitri nu ar fi devenit compozitor“, spune Olivia Tiomkin, „ar fi fost ospătar şef“.

Ca în multe filme de-ale lui Hitchcock, cocktail-urile şi restaurantele sunt o prezenţă semnificativă în Dial M for Murder. Ca şi Rope (1948), acesta este un experiment de adaptare a unei piese de teatru la cinema; decorul este în mare parte o singură cameră în care asasinatul este acoperit prin bune maniere şi replici spirituale. Martinis, un vals de cocktail, fierbe inofensiv în timpul expunerii susţinute de scriitorul misterios Mark Halliday, interpretat de Robert Cummings, care discută despre crima perfectă cu Tony Wendice, jucat de elegantul Ray Milland (în singurul său film de Hitchcock). Ce nu ştie Mark – un secret ale cărui detalii sunt relevate publicului printr-un sfat viclean numit „înşelăciune“ în timp ce Tony schimbă pe furiş un set de chei de la apartamentul său – este că Tony îşi planifică propria crimă perfectă: aceea a soţiei sale, Margot (Grace Kelly), cu care Mark are o aventură.

Martinis este o variaţie catifelată a replicii muzicale centrale, Dial M, un vals care se aude în timpul genericului de început după deschiderea Grandioso de fanfară şi continuă în deschiderea scenei sărutului dublu cu Margot şi cei doi bărbaţi, pregătind ceea ce pare a fi o poveste de dragoste sau o comedie de moravuri placată de adulter, nu un mystery thriller. Dar tonul se schimbă rapid. Crima şocant de neaşteptată, dublată de un atac violent disonant (Moartea Căpitanului Lesgate), este intercalată cu o scenă elaborată, formală, de restaurant în care Tony, în timp ce ia masa cu prietenii, aşteaptă ca Margot să fie strangulată de Swann, asasinul său plătit. Problema sa este că moare persoana greşită: Grace Kelly, în rolul lui Margot, mânuieşte o pereche de foarfece cu o dexteritate ucigătoare, zădărnicind o crimă perfectă, dar înfăţişându-se ca „femeia nepotrivită“ pentru altul. Toate aceste lucruri sunt puse în mişcare de ceasul lui Tony care s-a oprit accidental, împiedicând crima sa meticulos sincronizată. Când Tony şi asasinul său plătit îşi verifică nervos ceasurile, Tiomkin dezlănţuie una dintre cele mai chinuitoare replici muzicale ale sale, o variaţie pe scena încoronării din opera lui Modest Mussorgsky, Boris Godunov, clopoţeii săi neobosiţi sugerând un ceas uriaş, mai degrabă decât clopotele catedralei ruse din operă. Această temă muzicală, o repetare hipnotică a acordurilor întunecat colorate, este pare a unui flux mai mare de armonie sinistră denumit Planul, o replică muzicală care începe atunci când Swann intră în apartament să o ucidă pe Margot; sună tânguios în tot restul filmului, oferind scenelor încâlcite de detectiv un frison subtil. Îndepărtează valsurile Martini şi diversiunile, făcându-le să pare parte dintr-o uvertură înşelător de superficială. Echilibrarea solemnităţii Lumii Vechi cu farmecul hollywoodian a făcut parte din estetica lui Hitchcock încă de la Foreign Correspondent (1940). Tiomkin, care şi-a petrecut cariera americanizându-l pe Ceaikovski şi melodiile populare ucrainiene pentru vestici, a fost ideal pentru acest act de jonglerie.

În cea mai mare parte, Planul se aude, ca o ritornelă, la un volum constant, oferind un contrapunct sumbru. În două scene, se ridică în crescendouri terifiante: una, un prim-plan suprarealist cu apelul întârziat al lui Tony călătorind de-a lungul cablurilor telefonice în timpul crimei, şi altul, când o Grace Kelly cadaverică apare pe un fundal albastru care se schimbă în negru şi roşu ţipător când este judecată şi condamnată la moarte.  (Texturile muzicale grosolane din timpul înnegririi şi înroşirii imagistice a lui Robert Burks sunt un exemplu izbitor de madrigal.) Repetarea obsesivă a unei melodii sau a unui model de acord combinată cu un ticăit de ceas a fost o tehnică pe care Tiomkin o folosise cu un efect puternic în High Noon, deşi acolo melodia începe ca o baladă liniştită în tema muzicală principală şi se dezvoltă spre un crescendo cutremurător. În Dial M, un fragment sinistru al temei apare după fanfara Warner Bros (cu un prim-plan dramatic pe un telefon), dar este îngropat atât de repede în cascada de harpe, încât îi reperăm alarma doar la nivel subliminal.

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

2 + 4 =