Ironia muzicala a lui Kubrick

Pentru ultima colaborare cu regizorul Stanley Kubrick, la filmul Paths of Glory (1957), compozitorul Gerald Fried a înregistrat o versiune vibrantă a Marseillesei pentru genericul de deschidere, dar singura bucată muzicală compusă de el special pentru film se aude mai devreme în spatele a trei soldaţi care se târăsc din tranşee în No Man’s Land (teren disputat de beligeranţi). Aceste sunete non-diegetice sunt create în totalitate de instrumente de percuţie. (Mai târziu când cei trei soldaţi sunt conduşi la moarte în faţa plutonului de execuţie, auzim din nou o compoziţie realizată de Fried exclusiv pentru percuţie, dar de această dată muzica este diegetică – putem vedea toboşarii.)

Spre deosebire de muzica din filmele anterioare ale lui Kubrick, cealaltă muzică diegetică din Paths of Glory este mai degrabă ironică, mai ales valsul lui Johann Strauss, Viaţă de artist, care se aude puternic pe coloana sonoră după aproape 30 de minute de film fără niciun fel de muzică. Subliniind diferenţele groteşti dintre viaţa ofiţerilor de rang superior şi soarta celor trei soldaţi condamnaţi arbitrar la moarte, muzica explodează pe coloana sonoră când Kirk Douglas ajunge la petrecerea grandioasă a ofiţerilor în speranţa de a face un apel final pentru viaţa celor trei bărbaţi. Teoreticianul Claudia Gorbman a numit acest gen de muzică „apatică“: muzica plină de bucurie a lui Strauss cântă, oarbă faţă de ceea ce personajul central simte, fără a mai menţiona numărul morţilor care susţin viaţa de huzur a ofiţerilor.

Muzica lui Strauss face cartierul militar al generalilor francezi încă şi mai groaznic. Una dintre obsesiile lui Kubrick, şi una dintre marile sale realizări ca regizor, este crearea unor interioare magnifice care devin oribile odată ce realizăm că sprijină ceea ce, în esenţă, sunt nişte maşini de ucis. Hotelul Overlook din The Shining (1980) este exemplul cel mai evident, dar luaţi în considerare şi conacul Quilty din Lolita (1962), şi camera de război din Dr. Strangelove (1964), interioarele high-tech ale navei spaţiale Jupiter din 2001: A Space Odyssey (1968) şi baia enormă a vilei Ziegler din Eyes Wide Shut (1999). Sistemul letal care acceptă aceste Interioare este de multe ori caracterizat şi mai îngrozitor de o partitură muzicală care pare oarbă la ceea ce reprezintă acestea.

Paths of Glory prezintă, de asemenea, un rezumat elegant al practicii muzicale a lui Kubrick. Compoziţiile percutante ale lui Gerald Fried sunt un exemplu excelent de muzică neconvenţională, ameninţătoare, la care Kubrick apela în mod regulat pentru a crea suspans, în timp ce valsul lui Strauss este tipic pentru muzica mai accesibilă, adesea frivolă, pe care Kubrick o ataşa frecvent scenelor sale cele mai terifiante. Asemenea scenei balului cu valsul lui Strauss, ultimele momente muzicale din Paths of Glory se ciocnesc intenţionat cu ceea ce publicul tocmai a văzut. Pe măsură ce filmul se apropie de final, o nemţoaică aflată în captivitate este forţată să cânte unui grup mare de soldaţi francezi, care iniţial o batjocoresc, dar în cele din urmă împart un moment cathartic când i se alătură în lacrimi. Cântat de Christiane Harlan (care în cele din urmă avea să se căsătorească cu Kubrick şi care era căsătorită cu el când acesta a murit), nemţoaica îngrozită cântă The Faithful Hussar. Cu versuri care romantizează şi satirizează viaţa de soldat, cântecul era popular în rândul trupelor germane în timpul Primului Război Mondial:

There was a faithful Hussar
who loved a girl for a whole year

a whole year and even much longer,
their love never ended.
And when he got the message
that his sweetheart was dying,

he left all his belongings behind
and hurried to see his sweetheart.
Please, mother, bring a light,
«my beloved is dying, I won’t see
her anymore.»

He was, Indeed, a faithful Hussar,
who loved his woman for a whole year.The Faithful Hussar

În Paths of Glory, The Faithful Hussar este interpretată după execuţia a trei bărbaţi nevinovaţi şi se dovedeşte a fi o ipocrizie, chiar dacă îşi face efectul asupra soldaţilor care au supravieţuit. Din moment ce oamenii doar fredonează melodia, este posibil să nu înţeleagă versurile, ceea ce sugerează ironic că toţi soldaţii, cu excepţia unui husar credincios, sunt spirite libere, care se bucură de mai multe cuceriri în dragoste. Deşi muzica pare, în mod superficial, că uneşte soldaţii francezi cu un reprezentant al inamicului, în context mai larg continuă proiectul filmului de a demonta idealul militar. Coloana sonoră a lui Fried adânceşte ironia şi mai mult, încheindu-se cu o versiune orchestrală extrem de militarizată a The Faithful Hussar peste genericul de final.

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

nine + ten =