Muzica ravasitoare a listei lui Schindler

Muzica lui John Williams pentru Schindler’s List (1993) se folosește de o cvintă descendentă pentru tulburătoarea temă muzicală principală, înregistrată remarcabil pentru coloana sonoră de violonistul Itzhak Perlman. Ținând cont de austeritatea acestei narațiuni, care privește situația evreilor din Polonia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Williams s-a abținut cu înțelepciune de la crearea unei partituri care ar fi generat un exces de aromă dramatică. În schimb, muzica sa lentă și sumbră creează un aer de demnitate și resemnare liniștită. Pe măsură ce filmul se desfășoară treptat, acțiunile eroice ale lui Oskar Schindler (Liam Neeson), de salvare a mii de evrei prin angajarea lor în fabrica sa, stau ca un gest nobil împotriva masacrului oribil și sistematic a milioane de evrei în lagărele de exterminare. Williams, prin muzica sa, l-a ajutat enorm pe Steven Spielberg în a-și aduce povestea la viață cinematografică. Atât filmul, cât și partitura lui Williams au fost onorate cu premii Oscar.

Există numeroase momente în care disjuncția formală a sunetului și imaginii delimitează relații retorice de ironie și chiar de contrapunct. Acest stil disjunctiv apare, în principal, la nivelul sunetului diegetic, în special, în vorbire. (Utilizarea muzicii non-diegetice în Schindler’s List este o altă problemă, în măsura în care funcționează mai mult ca un „lipici“, care acoperă în mod tradițional orice discontinuitate și suturează privitorul de film.) Dar divizarea persistentă a pistei de imagine cu ajutorul sunetului diegetic deplasat subminează totuși efectul unei înțelegeri imediate și totalitare a realității – cum este cea produsă de potrivirea perfectă a sunetului și imaginii în numeroase filme despre Al Doilea Război Mondial.

O atenție sporită acordată ilustrației muzicale cu corul de copii face lumină cu privire la soluția pe care John Williams a găsit-o pentru provocarea lui Steven Spielberg în realizarea Schindler’s List, și anume: cum să dea glas unei scene care întrupa teroarea și neputința tinerelor victime ale Holocaustului. Aici, trebuie luată în considerare gama de opțiuni a lui Williams și observat unghiul ideologic al celei asupra căreia s-a oprit. O alegere exactă din punct de vedere istoric ar fi fost un cor de copii vernacular. În multe ghetouri controlate de naziști, precum cel imaginat în film, oamenii țineau școlile funcționale, într-o luptă disperată pentru normalitate, inclusiv spectacole regulate de muzică și teatru. Williams a evitat această soluție etnologică. De asemenea, el a ales să nu-și compună propria muzică. În schimb, a importat un cor de copii din afara universului diegetic. Aceștia cântă cel mai cunoscut și îndrăgit cântec idiș, Oyfn Pripetshik, de obicei considerat a fi un cântec popular, dar care a fost compus de fapt în jurul anului 1900 ca o scenă rurală nostalgică. Echipa care a lucrat la Schindler’s List a luat decizia crucială de a angaja un cor de copii israelieni pentru a cânta această melodie sentimentală. Ascultătorii cunoscători ar putea observa lipsa de familiaritate a copiilor cu limba idiș. Această interpretare anacronică – Israelul nu exista în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – se potrivește cu înclinația teleologică a filmului, care situează Holocaustul ca un preludiu al mutării vieții evreiești în Israel. În scena finală, pelicula sepia pe care filmul a fost imprimat cedează în fața culorii contemporane care prezintă evreii salvați de Schindler sosind în noul stat Israel. Un imn israelian, Ierusalimul de aur, conduce acasă acest mesaj sionist. Situația Schindler’s List dezvăluie felul în care notele muzicale ajung să eșueze în fața specificului fiecărui film, inclusiv a ideologiei.

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

six + thirteen =