Excentricitatea sonora a lui Toru Takemitsu

Primele patru lungmetraje regizate de japonezul Hiroshi Teshigahara au fost realizate în colaborare cu romancierul Kobo Abe şi cu muzicianul Toru Takemitsu: Pitfall (1962), Woman in the Dunes (1964), The Face of Another (1966) şi The Man Without a Map (1968). Pitfall a fost adaptat după scenariul de televiziune al lui Abe, Purgatoriul. Împreună cu Toru Takemitsu, care a compus coloanele sonore avangardiste şi obsedante pentru fiecare dintre aceste filme, Abe şi Teshigahara au fost membri ai grupului Yoru no kai (Asociaţia de noapte), fondat de jurnalistul Kiyoteru Hanada în 1948, în care era implicat şi artistul suprarealist Taro Okamoto. Yoru no kai pleda pentru un „materialism în care egalitatea se extinde asupra tuturor lucrurilor, nu numai asupra oamenilor şi a animalelor, ci şi asupra lucrurilor neînsufleţite“ şi credea că „suprarealismul este singura abordare prin care s-ar putea împlini această viziune a unei lumi aflate într-o egalitate totală“. Atât operele lui Abe, cât şi cele ale lui Teshigahara afişează puternice tendinţe marxiste şi suprarealiste, iar în Pitfall acestea sunt combinate artistic pentru a produce o suprarealitate magică care se potriveşte cu definiţia cinematografică pe care teoreticianul marxist Fredric Jameson o dă realismului magic.

Pitfall relatează povestea unui tânăr miner şi a fiului său, care, aflaţi în căutarea unui loc de muncă, dau peste un sat pustiu. Ei devin captivi într-un mise en abyme oribil de confundare a identităţii, după ce tatăl este ucis brusc de un străin în costum alb. Între timp, tensiunile cresc într-o comunitate minieră din apropiere, unde două sindicate opuse se îndreaptă către un conflict ideologic ireconciliabil. Teshigahara nu explică identitatea criminalului îmbrăcat în alb sau motivaţia crimei sale, care rezonează cu o varietate de scene din romanul Nadja (1928), scris de André Breton, în care întâmplarea jocă rolul principal. El rămâne ambiguu, o figură pantomimică ireală, care ar putea reprezenta numeroase feţe iraţionale ale culturii anilor ’60. Cu toate acestea, istoricul de film Inuhiko Yomota oferă câteva interpretări riguroase ale identităţii acestuia: „o încarnare a capitalismului?… sluga avangardei care ridiculizează şi dispreţuieşte clasa muncitoare sau pur şi simplu un criminal maniac?… Pitfall este un portret grotesc al absurdităţii şi inconsecvenţei socităţii moderne.“ Până la urmă el este personificarea iraţionalului. Victimele sale sunt transformate în fantome, prinse în uitare între viaţa lor anterioară şi viaţa de apoi, deşi absurd, fantome fiind, ele păstrează suferinţele umane – foamea, durerile de spate – care le-au necăjit atunci când erau în viaţă.

Filmul prezintă minuni din punct de vedere auditiv. Toru Takemitsu creează o coloană sonoră plină de dangăte bruşte şi discordante, lovituri de percuţie şi muzică lipsită de melodicitate care sună ca o formă liberă de jazz interpretat la clavecine şi gonguri gamelan. Deşi există dovezi că Takemitsu a absorbit o serie de idei muzicale, preluate de la compozitori americani încă de prin 1956, abia după întoarcerea lui Toshi Ichiyanagi din Statele Unite, în 1961, începe perioada sa de implicare intensă în teoriile lui John Cage. Într-adevăr, Ichiyanagi însuşi a fost implicat direct în primul experiment a lui Takemitsu cu una dintre cele mai celebre invenţii ale lui Cage, pianul „preparat“. Takemitsu a introdus două astfel de instrumente, la care au cântat Ichiyanagi şi Yuji Takahashi, în coloana sa sonoră pentru Pitfall, precum şi o terţă pentru clavecin, la care a cântat chiar el.

Designul sonor general al filmului include, de asemenea, fiecare mic mormăit, suspin şi lipăit al personajelor, făcând publicul conştient de fiecare mişcare a acestora. Din moment ce un răspuns uman primar faţă de necunoscut este frica, coloana sonoră creează atmosfera perfectă pentru oraşul fantomă şi numeroasele suflete care se plimbă prin el. Deşi nu este tocmai un film de groază, Pitfall trebuie să fi fost o influenţă pentru designul sonor al unor lucrări cinematografice mai recente precum Pulse (2001) şi Cure (1997), ale lui Kiyoshi Kurosawa, şi The Grudge (2003) şi Reincarnation (2005), ale lui Takashi Shimizu. Perspectivele Pitfall s-ar putea să fie sumbre, dar filmul satisface simţurile precum puţine alte lucrări ale vremii.

Bibliografie

Peter Burt, The Music of Toru Takemitsu, Cambridge University Press, New York, 2001;

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

two × three =