Frumusetea sonora a filmului american

Pentru American Beauty (1999), film regizat de Sam Mendes, compozitorul Thomas Newman a realizat o muzică de film netradițională, extrem de evocatoare, pe care a folosit-o într-o manieră foarte tradițională. Newman începe cu culoarea muzicală. „În mod normal, abordarea mea este să încep de la un punct de culoare, adică: aud sunete de suflători sau aud ciupituri de coarde sau sunete de clopot și încep să construiesc. De regulă încep de la un punct de culoare opus unui punct melodic.“

Laitmotivele sunt orientate mai mult spre textură și culoare, decât spre melodie, similar cu abordarea lui John Corigliano în Altered States (1980). Cu toate acestea, laitmotivele lui Newman sunt destul de definibile odată ce îți dezvolți urechea pentru stilul său de compoziție. În același timp, Newman este capabil să creeze o ambianță muzicală de ansamblu, un sunet semnătură care devine identificabil cu filmul ca întreg. În acest sens, el creează o atmosferă monotematică, un aer singular, omniprezent care pătrunde întregul film. Echilibrarea acestor două abordări aparent opuse de a filma compoziția muzicală, o abordare bazată pe laitmotiv și o structură globală cu bază atmosferică, este dificilă, dar Newman este capabil să o realizeze prin alegerea instrumentelor pentru coloana sonoră și prin abordarea compozițională.

Într-un interviu, Newman a explicat că „de obicei înregistrează cu un grup mic de interpreți… Apoi merg cu o orchestră și o suprapun peste acele «faze și vibrații» pe care le-am organizat și apoi încep să le amestec.“ Prin faze și vibrații, Newman pare să vorbească despre plasările sonice de sunete individuale în peisajul sonor de ansamblu și în tonul general al filmului, pe care el încearcă să le capteze. Coloana sonoră semnată de Newman pentru American Beauty este un amestec eclectic de ostinato-uri ritmice și gesturi melodice, intenționat incomplete, interpretate de secțiuni de coarde înregistrate tradițional, instrumente acordate netradițional, percuție non-occidentală, și organizat de improviații structurate, precum și de tehnici de compoziție mai convenționale. Nu toate replicile muzicale sunt notate în formă orchestrală. Unele replici nici măcar nu există în formă scrisă. În general, Newman pare să se bazeze pe un grup nucleic de instrumente și improvizatori pricepuți pentru a oferi o coerență sonică generală pentru întreaga partitură. Cele mai multe replici muzicale au tempo-uri foarte similare, variind numai puțin. Acest lucru contribuie, de asemenea, la consistența filmului. Tensiunea din cadrul filmului este construită prin ritmul de editare, precum și prin abilitățile remarcabile ale actorilor.

Dacă ar fi să caracterizăm elementele muzicale de bază ale coloanei sonore, auzim foarte clar numere repetitive la marimba și pian. De cele mai multe ori, sintetizatoarele sunt utilizate pentru a crea tampoane sau straturi muzicale. Acestea vor oferi ocazional un gest trecător, de o importanță nonstructurală. Melodiile sunt fragmentare, mai puțin accesibile, și adesea greu de delimitat în mod clar. Acestea îmbogățesc textura creată de celelalte instrumente, mai degrabă decât să o comande. Laitmotivele lui Newman nu se aplică direct personajelor. Acestea se aplică trăsăturilor de personalitate abstracte sau declarațiilor morale intenționate de cineaști. Prin urmare, motivul pe care Newman îl asociază cu Mental Boy este identificat inițial cu Ricky Fitts (Wes Bentley), un băiat aparent ciudat care a stat un timp într-un spital de nebuni. Dar motivul Mental Boy este mai târziu aplicat Angelei (Mena Suvari), majoreta pur americană ce se visează model, a cărei cea mai groaznică teamă este să fie considerată plictisitoare. În punctul culminant al filmului, începem să vedem laitmotivul Mental Boy ca pe comentariul social tăios al regizorului Sam Mendes și al scenaristului Alan Ball asupra ideii societății noastre de comportament normal și anormal.

Laitmotivul American Beauty constituie, de asemenea, un vehicul pentru comentariul lui Mendes și Ball asupra societății noastre contemporane și al conceptelor sale de frumusețe. Laitmotivul Dead Already reflectă starea emoțională a oricui interpretează muzica incidentală, în timp ce motivul Lunch with the Real Estate King reprezintă conceptul de împuternicire. Va apărea de fiecare dată când un personaj se simte optimist sau în control asupra vieții lui sau a ei. Laitmotivul Power of Denial reflectă refuzul subconștient al realității din partea personajului cu care este temporar asociat. Această temă va evolua ulterior pe măsură ce refuzul subconștient al fiecărui personaj este confruntat la un nivel conștient spre sfârșitul filmului. Laitmotivul Arose este atașat unui sentiment de optimism și autoîmplinire, nu unui personaj anume. În acest sens, stârnește același tip de emoții în noi ca privitori, creând un sentiment de empatie cu personajul care se confruntă cu aceeași emoție. Ulterior, laitmotivul sprijină premisa generală a filmului, o privire introspectivă asupra propriei noastre existențe. Când vedem personajele de pe ecran asumându-și alegerile și, prin urmare, viețile, experimentăm aceeași emoție și sentiment de împuternicire. În acel moment, devenim ei, ceea ce, desigur, înseamnă că devenim ei și atunci când decad în vechea lor rutină sau în stări de neputință. Chiar dacă putem relaționa cu multiplele fațete personale ale experiențelor lui Jane (Thora Birch), Lester (Kevin Spacey), Carolyn (Annette Bening) și Ricky, expunerea subtilă la laitmotivul Arose în momente strategice consolidează profund experiența la un nivel subconștient.

Orchestrațiile lui Newman reflectă o sensibilitate minimalistă. Pianul joacă un rol important în aproape toate melodiile. Basul face uz liber de glissando-uri între note. Dar cea mai izbitoare alegere orchestrală este apelul lui Newman la mandoline dezacordate dinadins pentru a evoca un sentiment de sălbăticie, care cântă în afara limitelor normale. Este un sunet aspru, aproape primar, un sunet semnătură care devine asociat cu această idee, departe de a fi normală, care pătrunde filmul. Utilizarea unei tamburine indiene și a altor tobe de mână, în detrimentul unui set mai tradițional de tobe, asigură unitatea ritmică. O mare parte din succesul acestui film i se datorează inginerilor de sunet și editorilor muzicali, a căror opțiuni muzicale, control subtil al volumului, precum și forma muzicală a replicilor muzicale pun în lumină dialogul, decorul și mișcarea din film. Într-adevăr, utilizarea formei muzicale pentru a descoperi implicațiile psihologice ale unei scene este controlată într-un mod foarte rar văzut în alte filme.

Bibliografie

Peter Rothbart, The Synergy of Film and Music: Sight and Sound in Five Hollywood Films, Scarecrow Press, Maryland, 2013;

Print Friendly, PDF & Email
Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment