Muzica tatuata in memorie

Într-o garsonieră din cartierul londonez Blackheath este puţin probabil să găseşti echipamentele de studio care să fi înregistrat muzica pentru Memento (2000), film regizat de acum celebrul Christopher Nolan. Dar aici, în această suburbie liniştită din sud-estul oraşului, este locul în care compozitorul David Julyan şi-a aranjat tulburătoarea sa coloană sonoră. Formată din 61 de titluri muzicale diferite, coloana sonoră a lui Julyan este realizată în întregime la sintetizator. Un admirator autodeclarat al lui Vangelis, în special al muzicii sale pentru filmul lui Ridley Scott, Blade Runner (1982), aprecierea lui Julyan faţă de munca acestuia o egalează pe cea faţă de propriile sale realizări.

„De multe ori apar critici cum că muzica electronică este un pic cam rece. Cred că el [Vangelis] a realizat – ceea ce mulţi nu au reuşit – o muzică electronică cu o atmosferă emoţională.“ Amplasată la capătul opus al gamei muzicale, ca să spunem aşa, partitura în notă joasă nu are nimic din calitatea aproape de operă pe care Vangelis a imprimat-o coloanei sonore pentru Blade Runner.  Cu toate acestea, lucrarea sa pentru Memento are acel sunet emotiv despre care vorbeşte el. Este o muzică ce contaminează, ce se strecoară pe sub piele; combină secvenţe obsedante de coarde cu momente de sunet distorsionat, care aminteşte de bătăile pulsului. Rezultatul este o coloană sonoră care întruchipează propria tragedie a lui Leonard (Guy Pearce).

„O temă care m-a atras mereu este sentimentul de pierdere“, spune Julyan. „Adesea, regizorii îmi vorbesc despre «pierdere» şi «dor», iar eu cred că este o emoţie şi un sentiment foarte interesant; acel sentiment că ai pierdut ceva, dar nu ştii ce. A fost un punct, după ce am terminat Memento, în care am făcut un pas înapoi şi mi-am dat seama că filmul urmăreşte acest motiv, de care am fost mereu interesat.“

Julyan citise o schiţă timpurie a scenariului Memento în vara anului 1998, cu un an înainte de începerea filmărilor. Până în luna mai a anului următor, el parcursese deja o versiune revizuită şi a început să schimbe cu Nolan idei despre muzică. În august şi septembrie, Julyan a început să compună, începând chiar înainte de filmări. Munca realizată de el în Londra avea să devină baza coloanei sonore; o serie de piese temporare, dar unele compuse de compozitorul filmului, nu doar muzică însuşită din alt film. „Discutasem nişte idei, cum ar fi să avem o temă descendentă de coarde şi ceva opresiv şi vioi“, spune Julyan. „Am scris şase piese de muzică şi le-a trimis lui Chris. Din acele şase, muzica de la motel – care iniţial s-a numit Oppressive Drone – este aproape la fel ca varianta pe care am compus-o iniţial. A mai fost o piesă care a intrat în film aşa cum am compus-o, când el este în camera de motel şi se tatuează. Cred că au montat chiar şi o scenă pe această piesă.“

O serie de piese pe care Julyan le compusese pentru o anumită secvenţă au ajuns să fie folosite de Nolan în alta – de exemplu, muzica folosită pentru momentul în care moare soţia lui Sammy (Stephen Tobolowsky). „Aceea era o piesă de stabilire a unei stări de spirit generale. Aceasta a fost una dintre situaţii în care i-am prezentat lui Chris o piesă temporară şi i-am spus, «Aceasta este o stare de spirit tristă pentru film.» El a pus-o în scena cu Sammy şi ar fi putut fi compusă pentru film. Este o parte interesantă a colaborării. Dacă compun piese pentru Chris, uneori, el face anumite lucruri cu acele piese care nu au fost avute în vedere.“ Iniţial, el a intenţionat să folosească acordurile repetate de pian, care apar în motel, ca muzică de acompaniament pentru Sammy. Julyan vorbeşte, ca exemplu, despre muzica pe care a scris-o pentru momentul în care Sammy este testat cu obiectele electrificate – ulterior folosită în altă parte a filmului. „Este o scenă care acumulează destul de multă tensiune, dar şi o scenă tristă, pentru că este tragic că el nu ştie ce i se întâmplă. De aceea intervin pianul repetitiv, dar şi ciupiturile triste de coarde.“

În ceea ce priveşte utilizarea de materiale existente, Nolan a ştiut încă de la început că vrea să folosească un anumit cântec pentru sfârşitul filmului.

Când ai un final atât de abrupt, care te lasă într-un asemenea punct de tensiune, cred că ai nevoie de o coloană sonoră foarte activă în timpul genericului de final, pentru a elibera tensiunea pentru public. Dacă este prea liniştită, sau tăcută, sau dacă am introduce o parte mai silenţioasă a partiturii din coloana sonoră, apare un sentiment ciudat cum că ai vrea ca publicul să se împrăştie. Vrei ca acesta să se poate relaxa la sfârşitul filmului. Chiar dacă finalul narativ te lasă foarte tensionat, vrei să poţi semnala publicului că experienţa s-a încheiat. Muzica te eliberează imediat pentru a începe să procesezi filmul în minte.Christopher Nolan

Iniţial, el s-a gândit să folosească melodia Paranoid Android, a celor de la Radiohead. Piesa de deschidere a maiestuosului album OK Computer, pe care Nolan l-a asculat în repetate rânduri în timp ce scria scenariul, ar fi fost o alegere nimerită nu numai pentru a încheia filmul, dar şi pentru a comenta „starea“ lui Leonard. Nolan a folosit piesa chiar şi în proiecţiile private de la început, dar, din păcate, s-a dovedit a fi prea dificil de obţinut drepturile de difuzare. Totuşi, includerea cântecului Treefingers, al aceleiaşi trupe, pe albumul cu coloana sonoră a Memento i-a adus o oarecare consolare.

Nolan, un mare fan al lui David Bowie, a apelat la eroul său pentru ajutor. Cu Bowie împărţind acelaşi agent – Chris Andrews – ca Guy Pearce la International Creative Management (ICM), s-au asigurat drepturile pentru Something In The Air, o piesă de pe Hours, albumul lui Bowie din 1999, lansat când Memento era în producţie. „Piesa are o relevanţă lirică destul de interesantă, dar, mai important decât atât, era vorba de sunet“, spune Nolan. Un cântec melancolic despre destrămarea unei relaţii, vocea lui Bowie cântând cu forţă versuri precum „Cred că ştii că niciodată nu am dorit pe cineva mai mult decât pe tine.“

Bibliografie

James Mottram, The Making of Memento, Faber & Faber, Londra, 2002;

Print Friendly, PDF & Email
Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment