Odiseea armonica a lui David Lynch

The Straight Story (1999), în regia lui David Lynch, se bazează pe povestea reală a călătoriei făcute în 1994 de Alvin Straight, din statul Iowa în statul Wisconsin, pe o maşină de tuns iarba. Alvin (Richard Farnsworth) este un veteran al celui de-al Doilea Război Mondial care locuieşte cu fiica sa Rose (Sissy Spacek), o fată blândă cu un handicap mental. Când află că fratele său Lyle (Harry Dean Stanton) a suferit un atac cerebral, Alvin se hotărăşte să-l viziteze şi speră să se împace cu el înainte ca acesta să moară. Dar pentru că problemele pe care le are cu picioarele şi ochii l-au împiedicat să obţină un permis de conducere, Alvin ataşează o remorcă recent achiziţionatei maşini de tuns iarba, un John Deere vechi de 30 de ani care merge cu o viteză maximă de 8 km pe oră, şi porneşte într-o călătorie de 390 km din Laurens, Iowa până în Mount Zion, Wisconsin.

Angelo Badalamenti realizează o coloană sonoră puternică, ce evocă instantaneu scene vizuale. Doar ascultând partitura compusă de Badalamenti îţi poţi imagina expresiile şi mişcările personajelor, precum şi peisajele în care au avut loc evenimentele.

În camera de montaj am plâns ca un nebun. Când am ales piesele muzicale pentru scene, emoţiile au revenit şi de fiecare dată când revăd filmul am un nod în gât. Nu am tendinţa să plâng cu uşurinţă, dar această poveste îmi atinge o coardă sensibilă.David Lynch

Odată ce Alvin o lasă pe Rose în orăşelul Laurens, personajul său suferă o transformare; schimbarea nu este construită prin artificiile cinematografice apocaliptice care marchează metamorfoza lui Fred Madison din Lost Highway (1997), dar este la fel de importantă pentru caracterizarea lui Alvin. Diferenţele dintre Alvin acasă şi Alvin la drum sunt definite de imaginea contrastantă şi de aranjamentele sonore. The Straight Story începe cu un plan lynchian familiar cu stelele şi trece într-un montaj fluid de imagini cu frumoasele coline rurale şi apoi cu orăşelul, acompaniate de o muzică foarte armonică. Odată ce camera cade pe Laurens şi intră în viaţa cotidiană a lui Alvin, muzica (reluată odată ce Alvin porneşte la drum) se încheie şi coloana sonoră este compusă doar din sunete ambientale, muzică lipsită de parfum armonic şi fermitate şi muzică diegetică provenind de la aparatele de radio.

Când Alvin îşi anunţă decizia de a pleca în călătorie, farmecul muzicii armonice revine pentru scurt timp în casa sa. Apare din nou atunci când Rose şi Alvin privesc cerul şi Alvin îi explică fiicei sale de ce trebuie să meargă să îl vadă pe Lyle, chiar dacă, aşa cum spune ea, echipajul asamblat de el este problematic. Dar acel sunet melodios este continuu caracteristic timpului petrecut de Alvin pe drum. Vizual, când Alvin conduce maşina de tuns iarba pe drum deschis, el este filmat în aşa fel încât să se potrivească armonios în peisajul mai mare. Alte personaje pot găsi invenţia lui Alvin grotescă, dar punctul de vedere al filmului nu este acesta. Există o frumuseţe şi o suavitate în a-l urmări pe Alvin avansând lin pe şosea şi a vedea de la înălţime teritoriul deschis în care se află acesta – o orizontalitate perfectă, ataşată acestor momente libere, care se regăseşte şi în tema muzicală a filmului.

În timpul interludiului Riordan (James Cada), Alvin dezvăluie mai mult din trecutul său întunecat şi, neintenţionat, ne face să realizăm cât de puţine lucruri ştim despre el, chiar dacă abia ne luăm ochii de la el în timpul odiseei sale. Unul dintre prietenii lui Riordan, Verlyn Heller (Wiley Harker), un bărbat de vârsta lui Alvin, vorbeşte cu el despre al Doilea Război Mondial şi fiecare deapănă poveşti teribile despe cât de vagă este lumea şi cum poate lovi moartea fără avertisment sau motiv. În mod evident, Heller nu-şi va redobândi pacea spirituală pe care a pierdut-o în timpul războiului, iar Alvin dezvăluie, de asemenea, vechi răni sufleteşti din acea perioadă. Heller şi Alvin vorbesc într-un bar, însă Alvin nu comandă nimic alcoolic pentru că, aşa cum aflăm, s-a întors din război un beţiv notoriu, ca răspuns la toate lucrurile groaznice pe care le-a văzut, şi simte că sobrietatea greu câştigată depinde de abstinenţă. Interesant este faptul că, potrivit lui Alvin, întoarcerea sa la sobrietate a fost posibilă doar când a putut recunoaşte că războiul nu este singura circumstanţă în care oamenii se comportă urât. Pe coloana sonoră murmură sunete din timpul războiului care se infiltrează în acest colţ liniştit din Iowa, sugerând incertitudinea timpului şi spaţiului – chiar şi în acest decor obişnuit. Acesta este un alt moment în care Alvin se confruntă cu omniprezenţa disjuncţiilor şi a discontinuităţilor din ceea ce el vrea să vadă ca fiind o anumită lume.

Muzica pluteşte misterios pe coloana sonoră, printr-o porţiune a acestei scene, umplând aerul din bar cu înregistrare veche a unui cântec din anii ’40 numit Happy Times. Este redată de un tonomat? A erupt din amintirile celor doi? Nu vom şti niciodată. Felul în care muzica anilor ’40 apare şi dispare o face puţin probabilă a fi din sursă diegetică, adăugându-se la dislocarea timpului şi spaţiului cauzată de sunetele joase, dar palpabile, ale războiului: „Doreşte-şi luna şi caută aur într-un curcubeu şi vei găsi fericirea“, cântă Jo Stafford, o cântăreaţă foarte populară la acea vreme, cu o voce plină, liniştitoare, dar senzuală, o sirenă cu o diferenţă. Ea nu momeşte marinarii spre moarte, de pe stâncile pe care stă, ci mai degreabă distrage oamenii obişnuiţi de la problemele cu care se confrută în viaţa de zi cu zi spre confortul locurile paradisiace îndepărtate. De fapt, ea enunţă un adevăr: vremurile fericite despre care vorbeşte nu pot fi găsite decât pe lună, un loc în care Alvin nu poate ajunge, şi în aurul dintr-un curcubeu, care nu există. Când scena se încheie, Stafford nu mai pluteşte în aer, iar calmantul temporar oferit de muzică a explodat asemenea unui balon; în locul său, filmul vine cu „melodiile de acasă“, care au caracterizat „tema armonică“ a coloanei sonore. Dar în acest punct, tema nu mai pare complet fericită, ci nuanţată de melancolie, poate o recunoaştere a fragilităţii modului în care tapetăm întunericul esenţial al lumii pentru a ne menţine spiritele vii.

Bibliografie

Martha P. Nochimson, David Lynch Swerves: Uncertainty from Lost Highway to Inland Empire, University of Texas Press, Austin, 2013;

Print Friendly, PDF & Email
Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment