Sunetul cutremurator al sfarsitului lumii

Chiar dacă se concentrează mai mult pe partitura muzicală (repetarea preludiului la Tristan şi Isolda de Wagner), coloana sonoră a Melancholia (2011), regizat de Lars von Trier, scoate în evidenţă o serie de distorsiuni sonore, prin procesul de editare şi comprimare şi în concluzia apocaliptică a filmului, combinate cu un huruit de frecvenţă joasă asociat cu apropierea planetei Melancholia de Pământ. Finalul este o secvenţă extrem de zgomotoasă, care are un impact visceral asupra publicului, iar această acumulare de zgomot a fost crucială în stabilirea acestui impact. „Este cel mai zgomotos lucru pe care l-am mixat vreodată… Am vrut ca această bucată sonoră să se lupte cu opera lui Wagner, aşa că încearcă să o înece. Ştiu că e puţin dezordonată, dar am vrut să fie foarte copleşitoare şi cred că am reuşit asta“, spune Kristian Eidnes Andersen, designerul de sunet al Melancholia.

Sunetele cutremurătoare ale planetei Melancholia din momentele finale ale filmului sugerează calităţi viscerale şi haptice facilitate de canalul LFE (Low Frequency Effects) al sistemului digital surround. Sunetele de frecvenţă joasă poartă cu ele asociaţii de ameninţare, pericol iminent şi, eventual, greaţă. Fiziologic şi psihologic, acest impact a fost legat de vibraţiile undelor sonore în sine, precum şi de sunetele de avertizare din lumea naturală. După cum notează teoreticianul în design de sunet Tomlinson Holman, zgomotele de frecvenţă joasă trezesc un sentiment de nelinişte şi frică în public, din cauza unei conexiuni cu vremea: „în lumea naturală, frecvenţele joase sunt asociate cu furtunile (tunetele îndepărtate), cutremurele şi alte catastrofe naturale.“ Interesant este faptul că Andersen şi von Trier conectează într-un mod similar sunetele de frecvenţă joasă de semnele de pericol din lumea naturală: „Sfârşitul lumii, în viziunea lui von Trier, aduce o vreme turbulentă, aşa că Andersen a săpat în arhiva sa cu înregistrări de sunete de vânt şi furtuni, amestecându-le pentru a crea tonurile înalte ale mixului audio.“

Mai mult decât folosirea sunetelor de frecvenţă joasă împrumutate din natură, designul de sunet al Melancholia explorează sunetele lumii naturale în general. Similar cu munca sa la filmul Antichrist (2009), Andersen a manipulat digital materiale organice pentru a crea sunete ciudate: „Pentru tonurile inferioare, huruitul şi duduitul, el a experimentat cu materiale organice, precum pietrele şi lemnul: «Dacă freci pietrele obţii un sunet ascuţit. Nu este atât de fin la viteză normală, dar dacă îl încetineşti destul într-un analizor, poţi obţine nişte minunate sunete hodorogite», spune el. «Când rupi o bucată subţire de lemn scoate nişte sunete scârţâite şi le încetineşti şi pe acestea. Le-am scos pe diferite boxe şi le-am lăsat să zboare prin sistemul surround, astfel încât se obţine acest sentiment turbulent.»“ Mai mult, comentariile lui Andersen reiterează relaţia dintre sunetele de frecvenţă joasă şi depresia emoţională exprimată de teoreticianul Jean François Augoyard şi muzicianul Henry Torgue, care spun că în multe culturi de sunet, există o conexiune între frecvenţele joase şi pericol, tristeţe sau melancolie. După cum mai notează aceştia, secat, mascat sau ignorat, huruitul vieţii moderne poate juca funcţii duble: poate fi atât un „fundal liniştitor“, blocând disconfortul asociat cu liniştea totală, cât şi o vibaţie de frecvenţă joasă care induce melancolie, absorbită mai degrabă decât auzită şi legată de tulburări fiziologice, emoţionale şi psihologice.

În Melancholia auzim şi simţim delimitarea dintre perturbarea şi confortul huruitului, atât ca zgomot, cât şi ca linişte. Acest sunet de frecvenţă joasă este legat de zgomotul alienant al vieţii moderne, în care atât sunetele, cât şi emoţiile devin regresive şi redundante  – o stare psihică explorată în planeitatea emoţională a personajelor din Melancholia. Originare din şi oprimând figurile umane de pe ecran, zgomotul huruit din acest film sugerează o prezenţă copleşitoare a distorsiunii şi neliniştii audiovizuale. Această perturbare acustică înlocuieşte liniştea ca nivel zero al sunetului, unul întotdeauna viciat de zumzetul tulburător al huruitului neplăcut de frecvenţă joasă. Situat între detritusul zgomotului şi puritatea liniştii totale, sunetul murdar rezonează cu violenţa şi nemulţumirile abordate în filmele grupate sub termenul de Noul Extremism European. În violenţa şi brutalitatea acestor filme, liniştea atmosferică, zgomotoasă – ţinută în viaţă de sunete corporale şi organice înstrăinate – este un indiciu al vidului morţii în sine; ca linişte poluată, zgomotele huruite conferă traumei audibilitate şi insistă asupra audiţiei şi atenţiei noastre.

Bibliografie

Carol Vernallis, Amy Herzog, John Richardson (editori), The Oxford Handbook of Sound and Image in Digital Media, Oxford University Press, New York, 2013;

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

twelve − 4 =