Un cerc neintrerupt de muzica bluegrass

The Broken Circle Breakdown (2012) începe cu un cadru restrâns pe un grup de muzicieni de bluegrass care interpretează melodia Will the Circle Be Unbroken. Deși engleza lor este lipsită de cusur, de fapt, sunt muzicieni flamanzi din Gent, iar acțiunea se desfășoară în 2006. Iar clasica melodie country pe care o cântă? Este de fapt un imn religios compus de o englezoaică acum mai bine de o sută de ani. Dar peisajul universal circumscris de acest cântec – o roată în mișcare a rațiunii și credinței – propulsează povestea sfâșietoare care este pe cale să se desfășoare și întrebările pe care le ridică: Există viață după moarte? Va fi vreodată întrerupt cercul?

The Broken Circle Breakdown este o meditație cu privire la răspunsuri. Este un film bogat, crud, sfâșietor, o dramă compusă minunat despre dragoste, familie, sex, durere, credință și muzică. Filmul este adaptat după o piesă a cărei co-autor este Johan Heldenbergh care joacă și rolul lui Didier – un muzician bluegrass care iubește America, tărâmul noilor începuturi. Didier se îndrăgostește de frumoasa și vivacea Elise (Veerle Baetens), care lucrează la un salon de tatuaje. Ea și-a acoperit corpul cu simboluri tatuate din viața ei, istoria relațiilor sale rupte gravate pe piele. Acum, Elise se alătură trupei lui Didier (actorii sunt cei care cântă remarcabil!) și curând se căsătoresc. Împreună, își creează o viață plină, reală și senzuală, atât de lumească încât poți mirosi aerul pe care îl respiră. Și într-o zi sunt trei: se naște Maybelle, iar micul lor trio înflorește într-un grup cald de familie extinsă și prieteni.

Pe neașteptate, fetița lor se îmbolnăvește grav – și asistăm la suișurile și coborâșurile acestei călătorii. Nall Cattrysse, în vârstă de cinci ani, o interpretează pe Maybelle ca o mică piatră prețioasă, lumina vieții părinților săi. Ea este la fel de autentică în fiecare moment, fericit și trist, o persoană pe deplin realizată pe ecran. De fapt, regizorul și co-scenaristul Felix Van Groeningen a trezit interpretări izbitor de viscerale și detaliate în toți actorii săi, precum și o lume minunat de tactilă. Intensitatea iubirii dintre Didier și Elise, precum și agonia ascuțită a fețelor lor îndurerate în momente de încercare, îți taie respirația. Intimitatea conexiunii pe care o simțim față de această familie este palpabilă.

Coloana sonoră cu muzică bluegrass este splendidă – piese vechi și nou compuse întrețesute ca interludii muzicale punctând temele filmului. De fapt, filmul însuși este structurat asemenea unui cântec bluegrass dulce-amar; filmul începe în mijlocul relației dintre Didier și Elise, apoi se detensionează asemenea unui cântec care încercuiește un refren recurent, înainte și înapoi în timp, între prezent și trecut, în circumferințe tot mai largi, aprofundându-ne înțelegerea vieților lor interioare. Treptat, realizăm că atracția lui Elise pentru lumea simbolică și cicatricile pe care le poartă o vor întrepta spre o coliziune cu pragmatismul și afinitatea pentru optimismul american ale lui Didier. Culminanta rupere a cercului apare într-o noapte, chiar în mijlocul unui spectacol, literalmente în centrul scenei – în fața unui public care stă înspăimântat și rezistent: Este viața pe care o trăim, vedem, atingem și simțim, aici și acum – tot ceea ce există? Este religia pentru lași? În ce ar trebui să ne punem credința?

Este o scenă sălbatică de durere și disperare care conduce către momentele de final, la fel de șocante, ale dramei, care ne poartă înapoi la începutul filmului: trupa de muzicieni a lui Didier plutind – uneori în fundal, alteori în apropiere – ca un cor de cowboy, cântând melodii de viață, ca sărbătorire, ca binecuvântare, ca și comentariu, ca pură eliberare emoțională, cântând în gol pentru tot ce contează, cântând că într-un fel vom trece peste – neîntrerupți.

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

nineteen + seventeen =