Nu exista tara pentru muzica veche

Imaginaţi-vă pentru o clipă că scena duşului din Psycho (1960) ar fi fost lăsată fără muzică, aşa cum a intenţionat Alfred Hitchcock. Ar fi fost incomod, chiar dureros de urmărit, dar i-ar fi lipsit ceva? Când i-a fost prezentată muzica lui Bernard Herrmann, Hitchcock a recunoscut imediat că a greşit – lucru pe care nu-l făcea în mod obişnuit -, iar acum este dificil de desprins muzica de film.

Câţiva ani mai târziu, în The Birds (1963), Hitchcock şi Herrmann au urmat întocmai proiectul înregistrării imaginilor violente, înspăimântătoare, fără muzică, apelând doar la linişte şi efecte sonore. Cei doi au ajuns la concluzia că în timp ce muzica a ajutat un film, pe celelalte le deteriora.

Compozitorul Carter Burwell era preocupat exact de această problemă când a început să compună muzica pentru filmul No Country for Old Men (2007), al fraţilor Coen. Înainte ca Joel şi Ethan Coen să înceapă filmările, ei au discutat cu Burwell despre coloana sonoră şi au constatat că se află în faţa unei probleme dificile. Era mai uşor să elimine ideile muzicale decât să contribuie cu ele. Ce aspect al filmului trebuia integrat în muzică? Cu siguranţă nu personajul; personajele din film se mărginesc la clişee – omul cinstit prins în intrigi, şeriful aspru, dar afabil, maşina de ucis ce nu poate fi oprită -, iar muzica nu ar fi făcut decât să le exagereze. Nici povestea nu putea fi susţinută de muzică, deoarece şi ea este un clişeu: un om cinstit dă peste bani pierduţi şi încearcă să scape nevătămat. Frumuseţea cărţii şi a filmului constă în modul în care reuşeşte să te distragă de la scenariu, îndreptându-ţi atenţia spre şosetele unui asasin, asupra unui ambalaj de arahide sau a unui amortizor făcut în casă. Cum ar fi putut ajuta muzica în această situaţie?

Psycho, deşi se pretinde a fi un film diferit în primele 20 de minute, în cele din urmă se dovedeşte a fi o poveste horror gotică. Îşi poartă şiretenia la rever chiar din primul cadru, dar nicăieri mai mult decât în scena duşului, care este un exerciţiu de montaj. Regizorul se plasează între tine şi tot ceea ce vezi. Dacă scena ar fi fost filmată într-o manieră mai puţin „intruzivă“, de pildă cu camera din afara ferestrei motelului, scena ar fi putut funcţiona şi fără muzică.

Hitchcock a rămas celebru pentru faptul că era inconfortabil în raport cu convenţiile muzicii de film, adesea întrebând, „De ce este acolo?“ (aşa cum orice regizor şi compozitor ar trebui să facă). Totuşi, odată ce publicul este confruntat cu asaltul artistic al scenei duşului, nu mai există niciun motiv pentru a fi timid cu trucurile coloanei sonore. Şi Bernard Herrmann nu a fost niciodată timid. Încă din primele zile ale filmului s-a presupus că, atunci când luminile se sting, apare muzica. Înainte de a exista muzica înregistrată, era o desfătare să auzi cum se încălzeşte un Wurlitzer, dar muzica de astăzi ne inundă lumea aproape fără întrerupere. Astăzi, un film fără muzică poate oferi o experienţă mai specială decât unul cu muzică.

Ideea asupra căreia Carter Burwell s-a oprit în No Country for Old Men a fost aceea de a integra peisajul în muzică, o întindere plată de calcar şi pietriş a cărei indiferenţă pare să invite la violenţă.

Am început cu scena în care Moss (Josh Brolin), aflat la vânătoare pe dealuri, găseşte o dâră de sânge pe pământ intersectând-o pe cea a elanului pe care el îl rănise. Aceasta îl duce la o scenă cu morţi şi oameni pe moarte, în mijlocul pustietăţii. Shaker-ele reverberează scrâşnetul pietrişului de sub picioare; tonuri susţinute se dezvoltă lent, amestecându-se cu vântul. În cele din urmă o chitară începe un număr repetitiv lent. Mi-a plăcut tonul, dar nu mi-am dat seama unde ar trebui să intervină chitara. Oriunde intervenea părea prea devreme. I-am arătat rezultatul fraţilor Coen şi am încercat fără chitară. Mai bine. Am încercat fără shakere. Tot bine. Tot ce a rămas a fost o undă sinusoidală răsunând în vânt.Carter Burwell

În ultimul secol am asistat la o convergenţă atât tehnologică, cât şi estetică între „sunet“ şi muzică. Înainte de inventarea magnetofonului, muzica era doar nişte puncte pe o hârtie, melodie şi ritm, dar după aceea a devenit o întindere de bandă de plastic, imposibil de distins de o întindere de plastic conţinând fluierături de tren sau convorbiri. Compozitorii au profitat de acest lucru pentru a impune o structură muzicală sunetului nestructurat prin arta musique concrete. Astăzi, acest experiment este un succes incontestabil: muzica, sunetul şi imaginea sunt manipulate cu aceleaşi instrumente digitale, iar rezultatele sunt elemente comune de muzică artistică şi populară. Această estetică a tras sunetul pe tărâmul muzicii, dar opusul este şi el valabil.

Carter Burwell spune că ori de câte ori folosea un instrument muzical tradiţional în No Country for Old Men, prezenţa muzicii făcea filmul mai puţin real; relaxa tensiunea, diminua experienţa. În cele din urmă muzica din No Country for Old Men a fost redusă la tonuri cu regim permanent generate de unde sinusoidale şi boluri cântătoare care nu atacau filmul în niciun fel. Aceste tonuri cresc în intensitate sub efectele sonore de genul tonurilor de automobil sau vânt, apoi îşi schimbă frecvenţa şi volumul pentru un efect dramatic, dar, asemenea unei broaşte într-o oală încălzită încet, urechile publicului nu receptează ceea ce se întâmplă de fapt.

Bibliografie

John Richardson,Claudia Gorbman,Carol Vernallis (editori), The Oxford Handbook of New Audiovisual Aesthetics, Oxford University Press, New York, 2013;

Print Friendly, PDF & Email
Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment