Puterea sonica a visului bunuelian

În multe feluri, portretizarea personajelor din Los Olvidados (1950) stârnește, probabil, cele mai multe sentimente de compătimire dintre toate filmele lui Luis Buñuel. Regizorul spaniol apelează la unghiul subiectiv (redarea imaginii din perspectiva unui personaj) la începutul filmului cu scopul de a reprezenta un copil, care se preface a fi taur, fugind spre o haină. Obligarea publicului de a-și asuma poziția unuia dintre copii reprezintă o abordare compătimitoare în dezvoltarea personajului.

Spre deosebire de majoritatea filmelor lui Buñuel, Los Olvidados are o coloană sonoră care reflectă situația dificilă și starea emoțională a personajelor. Buñuel folosește un sunet plângător de flaut când îl arată pe Pedro (Alfonso Mejía) plimbându-se prin oraș, după ce acesta fuge de acasă. Buñuel utilizează stilul său suprarealist de montaj pentru a combina diferite imagini care prezintă instinctul matern, păsările și violența. De-a lungul filmului, el suprapune imagini de dragoste peste scene de violență și cruzime. Din ceea ce ar fi putut fi o banală poveste despre viața de mahala, Buñuel a construit un tulburător și suprarealist montagne russe de imagini de vis.

Teoreticiana Marsha Kinder găsește modul în care Buñuel folosește sunetul ca fiind o caracteristică persistentă a producției sale cinematografice, în contradicție cu utilizarea dominantă a coloanei sonore pentru a naturaliza narațiunea.

Sunetul este legat explicit de aspectul visului în ceea ce este fără îndoială una dintre cele mai bine realizate secvențe onirice din cariera lui Buñuel: visul lui Pedro din Los Olvidados. De remarcat la această secvență este faptul că mizanscena visului este aceeași cu spațiul locuit de visător când acesta este treaz. În acest fel, visul pare a perturba presupusul realism al acțiunilor personajului aflat în stare de veghe prin introducerea unei dimensiuni onirice în mizanscenă. Secvenţa începe în timp ce auzim sunetul unui cântat de cocoş şi acordurile ciudate ale partiturii muzicale compuse de Gustavo Pittaluga. Este, în acelaşi timp, o întrerupere a stilului aparent neorealist al restului filmului şi o expresie a dorinţelor protagonistului cuprinse în stăruinţa acestuia de a fi hrănit de mama sa. În relanti, Pedro se ridică din pat în camera întunecată în care fraţii, surorile şi mama sa dorm. El îi vorbeşte mamei sale, dar cuvintele nu îi sunt sincronizate cu mişcarea buzelor. Acţiunea care urmează, toată în relanti, prezintă într-o formă condensantă elementele intrigii filmului care implică rivalitatea cu Jaibo (Roberto Cobo) şi uciderea lui Julian (Javier Amézcua).

Ceea ce diferenţiază această secvenţă de restul filmului este tocmai desfăşurarea antirealistă de dispozitive sonore care provoacă percepţia spectatorului faţă de ceea ce constituie realitatea socială.

Bibliografie

Jo Labanyi, Tatjana Pavlović (editori), A Companion to Spanish Cinema, Wiley-Blackwell, Oxford,  2013;

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

5 × three =