Discursul vibrant al regelui muzicii clasice

Puterea emoţională a muzicii ca limbaj a fost exemplificată cu eleganţă în The King’s Speech, desemnat cel mai bun film al anului 2010 de Academia Americană de Film. Punctul culminant al filmului vine spre final şi se concentrează pe discursul pe care regele Angliei, George al VI-lea (tatăl reginei Elisabeta a II-a), l-a susţinut pe 3 septembrie 1939. În această transmisiune radio, regele trebuie să reanimeze popoarele vorbitoare de limba engleză odată ce Anglia declară război Germaniei Naziste la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, o conflagraţie care va duce la moartea a zeci de milioane de oameni. Pentru a fi eficient, regele George trebui să-şi depăşească impedimentul de vorbire: balbism sever.

Muzica şi drama din această scenă par să se potrivească la perfecţie. Primul acord de muzică se aude în timp ce Lionel (Geoffrey Rush), logopedul lui Bertie – regele George (Colin Firth), începe numărătoarea inversă pentru a semnaliza începerea discursului. Muzica însoţeşte apoi întregul discurs, urmând acelaşi ritm. Cu toate acestea, în ciuda potrivirii perfecte, piesa nu a fost compusă pentru film. Nu a fost compusă de Alexandre Desplat, compozitorul filmului (care a fost nominalizat la Oscar pentru muzica pe care a compus-o el), ci de Beethoven – este un fragment din a doua mişcare Allegretto a Simfoniei a şaptea. Sincronizarea este totuşi extrem de eficientă. Acest lucru se datorează în parte şansei sau cel puţin unei bune selecţii din partea editorului filmului, Tariq Anwar (căruia regizorul Tim Hooper îi recunoaşte decizia estetică). Eficacitatea sa este, de asemenea, datorată şi unei intervenţii modeste de editare a partiturii originale a lui Beethoven, care a prelungit trei momente cheie – începutul, mijlocul şi finalul.

La începutul bucăţii muzicale, coarda introductivă singulară indicată în partitura originală este repetată a doua oară, părând a da un sentiment de „Bine, începe acum… Bine, dă-i drumul şi începe acum!“ Apoi, muzica urmează parcursul primei fraze fără Bertie, ajungând până aproape de sfârşitul frazei înainte ca Bertie să fi rostit vre-un cuvânt.

În mijlocul bucăţii muzicale, o întreagă secţiune de 24 de măsuri a melodiei este repetată textual. La o scară mai mare, partitura originală a acestei bucăţi muzicale constă dintr-un set de patru variaţiuni continue. Pentru versiunea din film a piesei, a doua din cele patru variaţiuni (măsurile 27-50) se repetă textual, obţinându-se astfel o structură cu cinci variaţiuni, a doua şi a treia fiind identice. Această repetiţie a unei întregi variaţiuni (trei fraze) permite adăugarea a 24 de măsuri muzicii.

În încheiere, la sfârşitul versiunii originale a acestei bucăţi muzicale (aşa cum a fost ea compusă de Beethoven), măsurile 99-100 nu au un ritm atât de ferm ca în versiunea din film a partiturii. În schimb, ele trec la un nou material în La major. Pentru a da fermitate versiunii din film a partiturii, aceste ultime două măsuri sunt repetate de încă trei ori, cu iteraţia finală (măsurile 101-102) transpoziţionată în jos cu o octavă.

Asocierea muzicii cu drama în această scenă poate fi considerată extrem de eficientă, după cum reiese şi din numeroasele cronici ale filmului, care atrag atenţia asupra sa. Fără îndoială asta are de-a face şi cu familiaritatea piesei. După cum explică regizorul Tom Hooper, însuşi Desplat a venit cu argumente în sprijinul compoziţiei lui Beethoven, în parte datorită familiarităţii piesei, „deoarece Beethoven există în conştiinţa noastră publică“.

Cu toţii avem o amintire, sau majoritatea au amintiri, cu această muzică, iar unii dintre noi o cunosc foarte bine şi ajută la ridicarea acestei scene la nivelul unui eveniment public – în timp ce partitura originală a filmului este întotdeauna internă filmului, este compusă pentru conştiinţa noastră publică şi nu există în ea în acelaşi fel.Tom Hooper

Concluzia acestei scene din The King’s Speech este, de fapt, că doar puterea muzicii poate purta spiritul uman spre acest tărâm înalt al sentimentelor intense; cuvintele singure nu au aceeaşi forţă.

Bibliografie

Siu-Lan Tan, Annabel J. Cohen, Scott D. Lipscomb, Roger A. Kendall (editori), The Psychology of Music in Multimedia, Oxford University Press, Oxford, 2013;

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

17 + eighteen =