Imparatia miniaturala a lui Anderson pe muzica de Britten

Bucuria desăvârşită a muzicii rămâne un element-cheie al imaginii populare pe care şi-a creat-o compozitorul britanic Benjamin Britten. Într-o prefaţă din 1969 la cântecele sale timpurii Tit for Tat, el vorbeşte despre sinele său mai tânăr la persoana a treia: „Cred că viziunea băiatului are o simplitate şi o claritate care ar fi dat o oarecare satisfacţie marelui poet, cu perspectiva sa unică asupra minţii unui copil.“ Filmul lui Wes Anderson Moonrise Kingdom (2012), cu coloana sa sonoră care foloseşte în mare parte compoziţiile lui Britten, este un exemplu în acest sens. Povestea sa dibace despre iubirea din copilărie este amplasată în 1965 într-un sat insular imaginar din Noua Anglie, a cărui spectacol anual despre Potopul lui Noe este ameninţat de un potop real. Tinerii îndrăgostiţi – ea are 12 ani şi se plimbă cu un pisoi, el este orfan, nu cu mult mai mare – fug împreună într-o aventură/lună-de-miere cu cortul, testând greutăţile maturităţii, în timp ce adulţii se refugiază într-un slapstick plin de erori. Un fel de ilaritate inexpresivă rezultă din acest schimb de roluri, dar cele mai tulburătoare episoade îşi derivă greutatea emoţională din muzica ce contrapunctează evenimentele de pe ecran. În interior, un băiat în vârstă de şase ani ascultă cu o sârguinţă improbabilă compoziţia The Young Person’s Guid la picup-ul său portabil; în exterior, oamenii se izbesc unii de alţii pe mişcarea a doua a Simple Symphony, intitulată Playful Pizzicato, sau se opresc în accente de reflecţie calmă pe tărâmul zânelor din A Midsummer Night’s Dream şi pe melodia Cuckoo! din colecţia Friday Afternoons (“In May I sing night and day, In June I change my tune, In July far-far I fly… “). Împărăţia miniaturală a lui Anderson este viu colorată şi poate fi privită ca o jucărie, dar sentimentele delicate din această poveste despre maturizare lovesc în conştiinţa trecerii timpului şi a trecutului oricărui adult. Acestea sunt de neimaginat fără adâncimea sentimentului pe care o oferă muzica lui Britten, uneori – mai ales – în forma sa cea mai simplă.

Aşa cum spune însuşi Anderson: „Muzica lui Britten are un efect extraordinar asupra întregului film, cred. Filmul este într-un fel mulat pe ea. Opera Potopul lui Noe care este interpretată în el – fratele meu mai mare şi cu mine am fost, de fapt, într-o asemenea producţie când aveam 10 sau 11 ani, iar acea muzică mi-o voi aminti mereu. Mi-a făcut o impresie foarte puternică. Într-un fel, este culoarea filmului.“

Singurul dezavantaj posibil este noţiunea de „culoare“. Tocmai ciudăţenia filmului ne oferă senzaţia, în timp ce urmărim producţia Potopului lui Noe desfăşurându-se într-un mic sat englezesc, că acesta este trecutul, ceva străin nouă, şi că bucata muzicală este folosită pentru a consolida o anumită ciudăţenie. Abia când opera revine, ca o furtună de proporţii aproape biblice ameninţând să devoreze comunitatea, seriozitatea scopului său, precum şi centralitatea sa tematică în cadrul filmului, sunt definitiv confirmate.

Muzica este folosită atât diegetic, adică sub forma unui element din cadrul poveştii, cât şi non-diegetic, ca parte a unei coloane sonore de fundal care ajută la stabilirea unei stări de spirit şi a unei teme. Opera Noye’s Fludde a lui Britten a fost compusă cu gândul de a fi interpretată în biserici cu participarea publicului şi pune în prim plan mulţi copii care joacă roluri-cheie.

Sam şi Suzy se întâlnesc pentru prima oară în culise, în timpul spectacolului Noye’s Fludde desfăşurat la biserica Sf. Iacob, pe insula imaginară New Penzance. Suzy joacă rolul corbului, un rol important în cadrul operei, deoarece corbul este cel trimis de Noe pentru a afla dacă există teren uscat după potop. Punctul culminant al filmului are loc în aceeaşi biserică, anul următor, când interpretarea operei este anulată în ultimul moment din cauza furtunii Black Beacon. Biserica devine un refugiu pentru comunitate, aşa cum arca lui Noe a fost pentru animale în timpul potopului biblic, iar conexiunea este evidentă atât printr-un cadru cu un vitraliu cu Arca lui Noe, precum şi prin costumele de animale purtate de copii. Sam şi Suzy speră să scape de atenţia adulţilor bine intenţionaţi care vor să îi ţină despărţiţi.

Pe lângă opera Noye’s Fludde, pe coloana sonoră a filmului mai apar melodii de Hank Williams şi Françoise Hardy. Moonrise Kingdom începe şi se încheie cu utilizarea intradiegetică a The Young Person’s Guid to the Orchestra a lui Britten, alături de alte piese de Birtten, Hank Williams şi alţii, care într-un mod similar funcţionează atât diegetic, cât şi non-diegetic.

Bibliografie

Philip Rupprecht (editor), Rethinking Britten, Oxford University Press, New York, 2013;

Print Friendly, PDF & Email
Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment