Puterea vindecatoare a muzicii

The Milk of Sorrow (2009) începe cu sunetul vocii unei bătrâne care cântă pe un fundal negru. Melodia este blândă, dar versurile sale sunt brutale, o amintire a violențelor la care a asistat și pe care le-a îndurat în timpul conflictelor interne care au izbucnit în Peru la începutul anilor ’80. Ea cântă despre cum a fost violată, în timp ce era însărcinată cu fiica sa, apoi forțată să înghită penisul îmbibat în praf de pușcă al soțului său mort. Regizoarea, Claudia Llosa, păstrează întunericul aproape pe durata întregului cântec – mai bine de un minut – înainte de a tăia spre un prim-plan cu femeia, mama protagonistei filmului, Fausta (Magalay Solier). „Nu îmi văd amintirile“, mărturisește ea în timp ce își încheie melodia – o dovadă și un ultim semn al suferințelor sale. Llosa își îndreaptă camera spre o Fausta vizibil înnebunită de durere, încadrată de o fereastră care dă spre un cartier sărac din Lima. Camera se apropie încet spre ea în timp ce își dă seama că mama sa a murit.

În această scenă, moștenirea victimizării sexuale și politice este transmisă de la o generație la alta ca tradiție orală. Curând după aceea, unchiul Faustei (Marino Ballon) sugerează că această traumă a fost moștenită și fizic de Fausta, prin laptele mamei sale. Când îi curge sânge din nas și se prăbușește, unchiul său pune leșinul pe seama așa numitei boli a „sânului otrăvit“. Doctorul ei, neconvins, ridică o problemă mai presantă: cu ani în urmă, ca o măsură preventivă împotriva avansurilor sexuale agresive, Fausta și-a introdus un cartof în vagin, care acum prinde rădăcini și îi infectează uterul („doar repulsia oprește oamenii revoltați“, observă ea). Laptele și cartoful pot servi ca metafore pentru întoarcerea violenței. Inteligent, Llosa face doar vag aluzie la istoria pe care acestea o reprezintă. Printr-o abordare indirectă, oblică, ea ocolește în mare parte literalitatea acestor dispozitive simbolice centrale. În schimb, ele contextualizează nevroza Faustei. Ea este o tânără vătămată, îngrozită de mulțimi și de străzi, iar pentru a comunica anxietatea personajului, uneori, Llosa întrerupe abordarea sa vizuală, în mare parte statică, cu câteva secvențe subiective care urmăresc o Fausta vizibil agitată, prin cadre de urmărire, în timp ce se deplasează prin spații intimidante, atât publice, cât și private.

După stabilirea maladiilor ei fizice și psihologice, filmul îi dă protagonistei sale o misiune: Fausta trebuie să rezolve problema transportării corpului mamei sale de la Lima în satul ei natal. Pentru a face călătoria, ea are nevoie de bani, așa că se angajează ca servitoare în casa unei pianiste bogate, Aida (Susi Sanchez). Această structură îi oferă regizoarei oportunitatea de a pune în contrast Lima lui Fausta și Lima lui Aida. În Milk of Sorrow, Llosa înfățișează un oraș segmentat de divizări de rasă și clase sociale care funcționează aproape asemenea castelor indiene. În prima ei zi de muncă, Fausta își urmează drumul spre casa Aidei printr-o piață plină de viață, într-o serie de cadre de urmărire. În cele din urmă ajunge la casa cu poartă și ziduri înalte, o oază de calm și opulență care este separată fizic de activitatea – și sărăcia – de afară. Îmbrăcată în uniformă de servitoare, Fausta stă răbdătoare în colțul îndepărtat din stânga al unui cadru lung, în unghi larg, cu bucătăria Aidei. Când Aida o cheamă, cu sunetul unui clopoțel, Fausta rătăcește prin camere și holuri decorate cu artă până o găsește pe Aida, care inițial i se adresează cu un nume greșit. Cu mizanscena ei încărcată și cu imaginile atent încadrate, Llosa stabilește convingător dinamica de putere dintre angajator și noul său angajat. Dar oricât de neînsemnată ar fi această primă întâlnire, ea o determină pe Fausta să taie o bucată din rădăcina cartofului din interiorul ei: nervozitatea sa conduce la un alt episod de sângerări nazale, iar răspunsul Faustei este o încercare de a exercita un oarecare control asupra situației sale. Să înceapă vindecarea.

Din momentul în care prima bucată de cartof cade pe podea între picioarele Faustei, devine clar că The Milk of Sorrow va înregistra progresia ei față de stăpânirea de sine. Formularea clișeistică: „tânără femeie care renaște din umbra unei traume din trecut“, care stă în centrul narațiunii a fost, fără îndoilaă, cheia pentru atracția juraților de la Oscar, care au nominalizat pelicula pentru Cel mai bun film străin. Totuși, efortul lui Llosa, care a câștigat și Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin în 2009, nu cedează complet în fața clișeului. Încrederea Faustei crește intermitent; fiecare pas înainte vine cu un preț. După ce unul dintre colierele sale de perle se rupe în baie, Aida face un târg cu slujnica sa. Intrigată de o melodie pe care a auzit-o cântată de Fausta, Aida îi promite câte o perlă de fiecare dată când îi va cânta, aducând-o mai aproape de banii de care ea are nevoie pentru a-și înmormânta mama. Aranjamentul devine și mai umilitor când Aida îi cere Faustei să cânte un anume cântec (unul despre o sirenă – compoziția originală a Selmei Mutal). Llosa urmărește interpretările Faustei, mai degrabă greoi, în cadre cu Aida care mută perlele de pe un taler pe altul al unei balanțe; Fausta va afla doar mai târziu că balanța nu s-a schimbat cu adevărat – Aida a obținut ceva mai mult din acest târg decât simpla plăcere auditivă.

Cea mai interesantă fațetă a filmului este Fausta însăși. Vocea ei dulce și melodioasă în timp ce cântă pentru a-și alina teama, sângerările nazale și greața de care suferă în momente de anxietate, și pașii săi timizi, toate lucrează pentru a crea un personaj care stă la marginea vieții și care trebuie să facă acel pas pentru a-și regăsi puterea. Cea mai puternică tehnică din film este cu siguranță seria de melodii teribile pe care inițial mama ei și apoi Fausta le cântă pe tot parcursul, cântece care persistă în memoria publicului pentru o lungă perioadă de timp. Până la sfârșitul filmului, Fausta ajunge la ocean cu rămășițele mamei sale și cântă încet și mișcător, „Privește marea, mamă“. Înapoi în Lima, ea își plantează cartoful din care răsar niște minunate frunze verzi.

Bibliografie

Chris Wisniewski, The Milk of Sorrow, Reverse Shot, 26 august 2010; Internet: disponibil aici;

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

eighteen + fourteen =