Saxofonul care invaluie Orasul Pacatelor

O maşină de producţie de film autonomă, regizorul american Robert Rodriguez este reversul lui Charlie Chaplin, care încă de timpuriu avea dorinţa de a controla fiecare aspect al producţiilor sale. Rodriguez a făcut acest lucru din necesitate, fiind un regizor independent, utilitarist. Dar Rodriguez a continuat să umple aproape fiecare rol al producţiilor sale chiar şi atunci când reputaţia sa ca regizor îi putea asigura bugete sănătoase, chiar supradimensionate, de studio. Când soţia lui Robert Rodriguez, co-producătoarea Sin City (2005) Elizabeth Avellan, l-a întrebat dacă are nevoie de ajutor pentru compunerea muzicii – încă avea un buget consistent pentru acest departament – lui Rodriguez i-a venit ideea să folosească trei compozitori pentru coloana sonoră a Sin City.

„I-am spus, «Ştii, am trei regizori, trei poveşti, poate ar fi bine să am şi trei compozitori.» Nu compusesem temele muzicale pentru celelalte două personaje principale. Sunt trei personaje centrale şi fiecare are propria naraţiune. Aşa că m-am gândit că ar fi foarte tare ca fiecare temă să aibă identitatea câte unui compozitor, chiar dacă temele ar fi urmat să fie la fel, derivate din tema centrală Sin City.“

Bazat pe seria de romane grafice a lui Frank Miller, Sin City ţese la un loc trei dintre poveştile acestuia: The Hard Goodby, The Big Fat Kill şi The Yellow Bastard. Şi este co-regizat de Robert Rodriguez, Frank Miller şi Quentin Tarantino.

Iniţial, Rodriguez s-a confruntat cu o provocare unică în realizarea coloanei sonore pentru Sin City: cum să compună muzică pentru un film cu un aspect noir şi sensibilitate specifică modernităţii. „Asta a fost de fapt interesant în realizarea lui. Mereu mi-am dorit să fac un film noir, dar îmi era teamă să nu fie prea nostalgic. Iar când am citit cărţile Sin City, mi-am zis, «Nu am de ce să mă îngrijorez cu acestea, pentru că sunt atât de moderne şi sălbatice.» Practic, filmele noir din perioada specifică lor au fost într-adevăr sălbatice. Şi asta a făcut cărţile să pară atât de moderne şi actualizate şi noi, faptul că poţi aplica convenţiile unui film noir, dar acţiunea care se desfăşoară pe ecran nu s-a mai văzut în alte filme. Chiar l-am făcut cu un sentiment de nou.“

Pentru a realiza acest amestec de stiluri noir şi modern, Rodriguez a luat un saxofon, l-a dezacordat în post-producţie şi a făcut lucrurile să sune subterane şi întunecate, intenţionat deformându-le pentru a nu sugera acel sentiment de nostalgie, ci să trimită la ceva modern. Rodriguez a filmat nişte imagini de test şi a pus peste ele muzică temporară. „Frank a exclamat, «Îmi place muzica asta», iar eu am replicat, «Ah, este Spy Kids 3, Frank» Era o secţiune cu detectivi acolo şi aveam o linie melodică de saxofon, dar era interpretată destul de neglijent. Iar apoi, când am făcut prima secvenţă de deschidere, am mers mai departe şi am compus tema muzicală. Am încropit ceva destul de repede cu ideea coborârii în Sin City, nişte linii melodice descendente care se reduc tot mai mult. Am folosit saxofonul şi nişte bucle muzicale şi alte lucruri tonale ciudate pentru a o face cu adevărat enervantă. Şi i-a plăcut asta.“

Cu semnul apreciativ al lui Frank Miller, Rodriguez a continuat să rafineze tema muzicală Sin City. Regizorul a folosit chitare bariton şi saxofoane dezacordate de la tenor la bas, cu un bariton acordat uneori până aproape de nivelul semnalelor sonore pentru ceaţă specifice navigaţiei. Tema este introdusă în primele trei scene scurte, alături de genericul principal. Aceasta stabileşte o linie descendentă, un ton care se prelungeşte pe tot parcursul filmului.

Bibliografie

Zachary Ingle (editor), Robert Rodriguez: Interviews, University Press of Mississippi, Jackson, 2012;

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

4 × 2 =