Generatia MTV a schimbat total felul in care vedem filme

O interpretare atentă a filmului lui Michael Gondry, Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004), arată că regizorii de videoclipuri aduc cinematografului nu numai un montaj pretenţios sau, pur şi simplu, un mod special de manipulare a sunetului şi a muzicii de film, ci ceva mai mult: un mod de asamblare a materialului filmat, în general. Videoclipul este o formă muzicală. Acesta reflectă adesea forma unui cântec şi alege anumite caracteristici melodice, ritmice şi timbrale. Imaginea poate părea chiar că imită proprietăţi sonice precum declinul, fluiditatea şi indeterminarea limitelor. Stilistica videoclipurilor transferabilă în cinema include reprezentări neobişnuite ale timpului, spaţiului şi ale cauzalităţii, o accentuare a texturii, culorii şi stării de spirit, precum şi o evidenţiere a efemerităţii, a fenomenului şi a condensării.

În procesul de identificare a legăturilor care pot fi găsite între estetica viodeclipurilor şi filmele recente, teoreticiana Carol Vernallis se opreşte la filmul Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Michael Gondry, la fel ca mulţi alţi regizori contemporani, şi-a făcut ucenicia în regia de videoclipuri muzicale. Vernallis menţionează direcţii similare în carieră şi la alţi regizori: Jonas Åkerlund, Michael Bay, David Fincher, Antoine Fuqua, Jonathan Glazer, Gary Gray, Spike Jonze, Francis Lawrence, Marcus Nispel, Mark Pellington, Mark Romanek şi Hype Williams. Numărul mare de regizori cu trecut în realizarea de videoclipuri (mai sunt şi alţii, inclusiv Anton Corbijn, Joseph Kahn şi, în paralel cu cariera sa în film, Derek Jarman) constituie un caz riguros în argumentarea modului în care aceştia au influenţat noi abordări în film, iar Vernallis îşi susţine ipoteza cu dovezi convingătoare din interpretarea filmului lui Gondry. Bazându-şi argumentul pe tendinţa regizorilor de videoclipuri de a „explica forma muzicală“, ea susţine că „o nouă estetică audiovizuală intensificată“ şi-a găsit drumul spre forma filmică, în care „totul devine exagerat, contrastant, volubil.“ Termenul de estetică intensificată este derivat de la ideea lui David Bordwell de „continuitate intensificată“, un concept pe care el îl introduce ca răspuns la tendinţa de intensificare a mijloacelor narative tradiţionale în ceea ce el numeşte „cinematograful post-clasic“, incluzând caracteristici precum montajul rapid (cuantificat prin analiza lungimii medii a unei secvenţe sau ASL), extremele bipolare ale lungimilor focale, încadrările mai strânse în scenele de dialog şi utilizarea libertăţii camerei. Vernallis extinde raţionamentul lui Bordwell pentru a include o serie de parametrii audiovizuali suplimentari, inclusiv „jocul actoricesc, lumina, interpretarea, efectele de sunet şi materialele muzicale.“ În esenţă, ea susţine că estetica videoclipurilor accentuează o tendinţă deja existentă prin adăugarea structurării muzicale în amestec. Caracteristici precum multiplele fire motivice, structurarea narativă imprevizibilă, nemărginirea, repetiţia drept cârlig şi stratificarea sunetului, toate contribuie la o sensibilitate muzicală superioară.

Michael Gondry foloseşte o densitate mult mai mare de fire motivice audiovizuale, pe care le repetă în buclă şi le transformă pe parcursul filmului: peste treizeci, în comparaţie cu numărul standard de la Hollywood de cinci până la şapte. Această atenţie la detaliu declanşează sensuri imprevizibile, în conformitate cu priorităţile cinematografului suprarealist. Sunetul şi imaginea sunt combinate adesea în configuraţii puţin probabile, devenind „dezlănţuite“ sau „îndepărtate de sursele lor“, ceea ce supune textul audiovizual la decodări neconvenţionale exact în maniera susţinută de suprarealişti. Într-un anumit sens, întreaga durată a filmului devine analoagă unui joc suprarealist de tipul „cadavru splendid“, în care orice poate fi îmbinat cu orice, dar într-un mod simbolic evocator, mai degrabă decât într-unul arbitrar, aşa cum ar fi fost teoretizat într-un text despre post-modernism. Originile sunetului contează şi exercită o influenţă asupra interpretării pe care publicul o dă materialului vizionat şi auzit. Un exemplu din analiza lui Vernallis sunt combinaţiile de sunete de pe un aeroport cu o scenă amplasată într-o bibliotecă, care produc un efect perturbator, alienant.

Aparatul teoretic al lui Vernallis funcţionează bine în contextul analizei pe care i-o face lui Gondry şi este relativ neafectat de o latură a determinismului tehnologic, care se strecoară în lucrarea lui Bordwell pe acest subiect, în care schimbările formale sunt atribuite în primul rând noilor posibilităţi oferite de new media, mai degrabă decât puterii alegerii regizorale sau altor interacţiuni socio-culturale mai complexe.

Bibliografie

John Richardson, An Eye for Music: Popular Music and the Audiovisual Surreal, Oxford University Press, New York, 2012;
Carol Vernallis, Music video, songs, sound: experience, technique and emotion in Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Screen, vol. 49, nr. 3, toamna 2008, pp. 277-297;

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

13 + 5 =