Muzica, mit si dualitate

Un tunet îndepărtat bubuie şi un vânt rece şuieră sub logo-ul de deschidere al Universal. Un început îndrăzneţ cu un zumzăit computerizat, dezechilibrat de un sunet grav de bas, se aude şi apoi ecranul devine negru. Dacă începutul filmului The Bourne Identity (2002), în regia lui Doug Liman, aminteşte vag, în ciuda diferenţelor de instrumentaţie şi gamă, de uvertura la Olandezul Zburător al lui Wagner asta este pentru că muzica pare să înzestreze furtuna care se anunţă cu o semnificaţie mitică, conturând punctul de referinţă al filmului, aşa cum începuturile mitice pentru filme o fac atât de des, din muzică şi sunet.

Şi mai multe tunete, curios de îndepărate şi de această dată sincronizate cu fulgere care luminează un corp plutind în apă, întrerup coloana sonoră. Un bubuit proeminent de tunet coincide cu imaginea unei nave de pescuit ce se deplasează pe marea agitată. Înăuntru, echipajul înfruntă furtuna jucând cărţi. O melodie lentă, tânguioasă, de fagot reiese din zumzăit cu o tăietură de montaj înapoi la marea agitată. Melodia melancolică, cu un caracter distinct, pare mai mult o elaborare a unui strigăt decât o adevărată temă muzicală, care oscilează ambivalent între gama majoră şi minoră, o ambivalenţă subliniată prin sincronizarea transferului modal în gamă minoră cu o tăietură de montaj spre corpul plutitor. Un pescar singur pe punte apare pe ultima porţiune a melodiei, care cadenţează pe un Sol lung, a cincea notă pe scală. În timp ce zumzăitul continuă, pescarul se plimbă încoace şi încolo prin barcă şi apoi se opreşte să se uite. Fulgerul iluminează din nou corpul. Odată ce cadrul se concentrează din nou asupra pescarului, care scrutează marea, coardele încep un nou motiv muzical agitat. Ca şi melodia de fagot de la început, acest material nu se coagulează cu adevărat într-o temă muzicală adecvată. De fapt, construcţia sa este chiar mai rudimentară, o idee de bază interpretată în tremolo măsurat care se repetă ca un ceas la fiecare şase bătăi, din nou axată melodic pe Sol, mai degrabă decât pe tonică. Melodia continuă fără o dezvoltare sau o variaţei substanţială de-a lungul unui cadru oarecum mai apropiat cu corpul plutind în apă şi în timpul genericului. După generic, motivul continuă în timp ce echipajul trage corpul la bord şi se schimbă doar atunci când corpul dă semne de viaţă.

Astfel, dacă filmul începe cu o imagine a morţii, aceast punct zero modelează povestea după mitul renaşterii şi reînnoirii: corpul marchează un punct de demarcaţie între înainte şi după. Şi, deşi timpul de dinaintea punctului iniţial este de asemenea un timp literalmente uitat, el rămâne prezent, şi ca atare traumatic, atâta timp cât nu poate fi amintit în mod corespunzător. Prin urmare, divizarea punctului de referinţă este legată de represiunea care produce o dualitate de caracter, şi muzica din The Bourne Identity este cea care stabileşte pentru prima oară această dualitate de bază a lui Jason Bourne (Matt Damon), care va persista de-a lungul trilogiei: pe de o parte, el este prezentat ca un subiect grav avariat ce suferă de amnezie acută şi care îşi caută identitatea; pe de altă parte, el este împins de o energie oarbă, motrice, pe care nu o înţelege, dar care îi permite să efectueze isprăvi fizice şi intelectuale uimitoare.

Muzica nu numai că împarte filmul de-a lungul acestei linii a subiectivităţii pierdute şi a energiei de nepătruns, ambele situate în acel timp irevocabil de dinainte de punctul zero, ci marchează şi o ambivalenţă fundamentală: tema de fagot pluteşte modal între gama majoră şi cea minoră, cu porţiunea modală majoră a melodiei construită în jurul intervalului unei terţe mici în coborâre, iar porţiunea modală minoră subliniind terţa mare. Dincolo de ambivalenţa ei modală, melodia este, de asemenea, descentrată în ceea ce priveşte tonica sa: este organizată în jurul notei dominante, Sol, care serveşte atât ca punct de plecare, cât şi în scop cadenţial. Această descentrare este încurajată de acompaniamentul zumzăit, căruia îi lipseşte tonica din sunetul fundamental, din nou schimbând accentul spre Sol. Prin contrast, tonica ancorează mult mai clar tema motrice, pe care o loveşte la fiecare şase bătăi. Cu toate acestea, şi acest motiv sare rapid departe de tonică, încercuind nota Sol într-un viraj lent. Mai mult decât atât, relaţia sa cu tonica va deveni, de asemenea, mai atenuată pe măsură ce tema se dezvoltă prin adăugarea unei contra-melodii bazate pe prima parte a temei de fagot.

Dualitatea reprezentată de organizarea muzicală a temelor se extinde la relaţia dintre teme şi imagini. De fapt, nicio temă nu se sincronizează iniţial cu o imaginea de-a lui Bourne. Tema fagotului apare prima dată peste imaginea cu pescarii care joacă cărţi, în timp ce imaginea cu pescarul care îl reperează pe Bourne motivează prima apariţie a temei motrice, care pare să asocieze tema cu corpul propriu-zis al lui Bourne, mai degrabă decât cu subiectivitatea lui.

Bibliografie

Carol Vernallis, Amy Herzog, John Richardson (editori), The Oxford Handbook of Sound and Image in Digital Media, Oxford University Press, New York, 2013;

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

8 − six =