Woody Allen canta in cinstea marilor musical-uri

Musical-ul este o formă pentru care Woody Allen are o deosebită admiraţie. „Unele dintre filmele mele preferate sunt musical-uri – Gigi, My Fair Lady, Singin’ in the Rain“. De-a lungul operei sale, el a inclus în mod regulat cântece din spectacole de musical compuse de artişti precum Berlin, Kern, Gershwin, Porter şi Rodgers şi Hart; iar unele dintre filmele sale fac trimitere la anumite musical-uri sau comedii muzicale – Top Hat (The Purple Rose of Cairo), Duck Soup (Hannah and Her Sisters), Singin’ in the Rain şi Happy Go Lucky (Crimes and Misdemeanors) şi Guys and Dolls (Manhattan Murder Mystery) – care subliniază şi mai mult pasiunea sa pentru acest tip de film. Având în vedere acest lucru, nu este chiar surprinzător că Allen s-a înhămat la un proiect pentru a-şi face propria comedie muzicală, chiar dacă musical-ul în cinema fusese inactiv pentru un număr de ani. Desigur, intenţia lui Allen nu a fost aceea de a revigora musical-ul cu filmul său Everyone Says I Love You (1996), ci mai degrabă de a aduce un omagiu genului. Allen nu este ostil faţă de fimele care omagiază anumite genuri cinematografice, după cum se vede în peliculele sale Shadows and Fog (un tribut adus expresionismului german din anii ’20) şi The Curse of the Jade Scorpion (film noir); Everyone Says I Love You este pur şi simplu o privire nostalgică asupra musical-urilor şi a comediilor muzicale din Epoca de Aur. În mare parte, acţiunea filmulului se desfăşoară în New York-ul contemporan, dar Allen călătoreşte şi în Paris şi Veneţia, alte două oraşe pe care le preferă. Astfel de locuri pline de farmec sunt caracteristice unora dintre cele mai celebre musical-uri – acţiunea fimelor An American in Paris (1951), Funny Face (1957), Gigi (1958) şi Can Can (1960) se desfăşoară în Paris, în timp ce acţiunea din Top Hat (1935) este amplasată cu precădere în Veneţia. Sentimentul de musical vechi este sporit şi mai mult de culorile bogate şi savuroase ale lui Carlo di Palma, ce amintesc de marile musical-uri produse de MGM în anii ’40 şi ’50.

Acestea fiind spuse, Everyone Says I Love You nu este un musical în acelaşi sens ca, să spunem, Oklahoma! sau West Side Story. Practic, aceasta este o comedie specifică lui Woody Allen în care, ocazional, personajele izbucnesc în cântat. Aşa cum Paul Power subliniază: „este la fel de potrivit să descrii Everyone Says I Love You ca pe un musical cum este să cataloghezi un film al fraţilor Marx – chiar şi cele timpurii, precum The Cocoanuts – drept musical. În mod fundamental, Everyone Says I Love You este o comedie asezonată cu (multe) numere muzicale.“ Există o serie de numere muzicale, dar majoritatea cântatului este conversaţional, mai degrabă decât ţipător, iar filmul este mai asemănător cu comediile muzicale din anii ’30 şi ’40, cum ar fi filmele lui Fred Astaire şi Ginger Rogers sau Eddie Cantor. După cum remarcă însuşi Woody Allen: „Filmul este foarte experimental pentru mine. Nu am mai încercat nimic atât de muzical înainte. Adevărul este că nici măcar nu mă gândesc la el ca la un musical, ci ca la o comedie în care personajele cântă şi dansează“.

Pentru a sublinia spontaneitatea filmului, Allen s-a gândit că interpretarea numerelor muzicale ar trebui să fie realistă, mai degrabă decât stilizată. „Am vrut doar să vină din inimă. Nu am vrut să fie ingenios şi profesionist. Am vrut să fie foarte natural.“ Atât de mult încât, de fapt, a ales distribuţia filmului indiferent dacă actorii ştiau sau nu să cânte. „Am vrut să fac un musical în care oamenii cântă când vor ei să cânte. Nu mi-a păsat dacă puteau să cânte sau nu. Ca atunci când cânţi la duş sau îi cânţi copilului tău – Am vrut actori, nu cântăreţi, pentru roluri.“ Unii comentatori au criticat filmul pentru această abordare. Foster Hirsch remarcă: „Farmecul stupid al conceptului muzical al lui Allen este serios compromis de distribuirea unor interpreţi încântători dar care se întâmplă să fie cântăreţi afoni. Este dureros să îi asculţi pe Tim Roth, Drew Barrymore, Edward Norton, Julia Robers, alături de Woody însuşi, chiar şi timp de câteva bare…Ceea ce distinge personajele de cele din comediile muzicale clasice este faptul că sunt atât de evident afone. Iar rezultatul este profanarea genului de muzică americană populară din trecut, pe care Allen îl venerează. Ar distribui regizorul o comedie cu actori care fie nu înţeleg glumele, fie nu ştiu să le spună?“ Cu toate că până şi o parte din cei care au lucrat la film erau îngrijoraţi, intenţiile lui Allen sunt clare: „Oamenii din departamentul de muzică spuneau: «Nu ştiu să cânte!» şi distribuitorii spuneau: «Nu ştiu să cânte!», iar eu spuneam într-una: «Da. Ştiu. Asta e şi ideea. Dacă pot cânta la fel cum o fac la duş, la fel ca mine şi ca tine, asta e ideea. Nu vreau ca Edward Norton să înceapă să cânte şi să sune ca Pavarotti.»“

Această abordare a fost reflectată în timpul procesului de audiţii. „Când am realizat distribuţia pentru acest film nu le-am spus oamenilor că trebuie să cânte sau să danseze sau să-i întreb dacă pot face asta. Am fost interesat doar dacă îşi pot juca rolul bine; în ceea ce priveşte dansatul şi cântatul am vrut doar o emoţie sinceră şi simplă. Adesea, cele mai interesante interpretări de melodii vin de la oamenii care nu au neapărat voci bune, dar sunt buni actori, plini de sentiment şi de un anumit tip de carismă sau emoţie. Asta a fost mult mai important pentru mine.“ Dacă actorii ştiau să cânte sau nu a fost atât de neimportant pentru Allen încât nu le-a spus că filmul va fi un musical decât după câteva săptămâni de la semnarea contractelor. După cum îşi aminteşte Edward Norton: „Woody ne-a prins în capcană. A informat distribuţia că era vorba de un musical cu o lună înainte să înceapă filmările. A fost un telefon la mijlocul nopţii aşa încât dimineaţa să ne întrebăm: «A fost un vis sau fac într-adevăr un musical?» Mereu am crezut că Woody ar trebui să facă un musical, pentru că muzica este o parte atât de integrantă din filmele sale, oricum. Foloseşte muzica într-un mod detaliat pentru un efect emoţional. El a vrut să fie ca şi cum aceste personaje ar fi cântat pentru ele.“

În ciuda anunţului întârziat, toţi actorii au fost bucuroşi să cânte cu excepţia lui Drew Barrymore, care i-a spus lui Allen că ea este afonă; partea ei de cântat a fost dublată de eleva newyorkeză Olivia Hayman. Şi Allen cântă în film, deşi foarte scurt, şi nu a avut nicio mustrare să o facă, deşi cântatul nu este unul dintre punctele sale forte. „Am personificat ceea ce am vrut să fac în acest sens, că o să pot bombăni un cântec cât de bine pot. Dar nu mi-am dat un cântec întreg. Am avut milă de public. Mi-am dat doar o jumătate de cântec.“ La lansarea sa, Everyone Says I Love You a primit un răspuns critic pozitiv, iar Allen a fost în mod justificat mulţumit. „Am fost foarte mulţumit de el. Mulţumit de succesul său. Că oamenilor le-a plăcut şi nu au spus, «Oh, nimeni de aici nu ştie să cânte!» Au prins ideea. Am fost mulţumit şi am fost încurajat că nu sunt nebun.“ Richard Schickel, în Time, a înţeles în mod deosebit intenţia lui Allen: „Majoritatea oamenilor nu pot cânta mai bine decât tine sau decât mine, dar asta face parte din farmecul şi ideea filmului. Toţi îşi vor viaţa pusă pe o coloană sonoră ambiţioasă de Kern sau Gershwin… Toţi speră la acele epifanii muzicale transformaţionale care, dintr-o dată, i-ar face Kelly sau Astaire în timp ce dansează prin realităţile lor mai fericite sau cel puţin mai stilizate. Dar tot ce pot e un cârâit nostalgic sau un târşâit ciudat.“

Ideea lui Allen de a face un musical este mai veche, aşa cum arată Eric Lax: „Timp de mulţi ani Woody a vorbit despre dorinţa de a scrie un musical original. Problema este că melodiile care îi plac nu mai sunt la modă de patruzeci sau cincizeci de ani şi el nu intenţionează să facă un film cu o coloană sonoră contemporană. În Manhattan el a putut folosi multe melodii de-ale lui George şi Ira Gershwin pentru a intensifica povestea, dar acesta nu a făcut decât să-i stârnească apetitul pentru o lucrare mai ambiţioasă.“ Având gustul muzical înrădăcinat ferm în prima jumătate a secolului, el a ales să folosească muzică preexistentă, mai degrabă decât să angajeze compozitori moderni. Musical-urile care au o coloană sonoră originală includ, de obicei, melodii care îmbunătăţesc naraţiunea, iar Allen urmează această practică. Melodiile folosite în Everyone Says I Love You au fost selectate în mod expres, pentru că ele fie dezvoltă scenariul, fie articulează sentimentele personajelor. „Oamenii din acest film cântă emoţia poveştii de la acel moment. Am încercat ca mereu să păstrez povestea în mişcare.“, spune Woody Allen. Alegerea muzicii potrivite pentru o anumită scenă nu este străină pentru Allen. Aşa cum am văzut în multe alte filme, el a folosit în mod regulat versiuni instrumentale ale melodiilor pentru a reflecta ceea ce vedem pe ecran, iar titlul melodiei şi/sau versurile oferă un subtext acţiunii. În acest film, muzica este adusă în prim-plan, iar personajele sunt pur şi simplu lăsate să cânte despre ceea ce gândesc sau simt la momentul respectiv. În acest sens, Everyone Says I Love You are anumite asemănări cu Pennies from Heaven a lui Dennis Potter. Mini-seria TV din 1978, a cărei protagonist este Bob Hoskins, a folosit numere muzicale pentru a transmite sentimentele, gândurile şi visele personajelor. Totuşi, o diferenţă majoră între cele două este că Allen îşi pune personajele să cânte, în timp ce în Pennies from Heaven, personajele sunt dublate de înregistrări preexistente, indiferent de sex.

Allen a ales o selecţie de melodii cu precădere din anii ’20 şi ’30 – probabil, perioada sa muzicală preferată – după cum se poate observa dintr-o serie de filme anterioare precum Zelig, The Purple Rose of Cairo, Hannah and Her Sisters, Radio Days, Bullets Over Broadway şi de mai târziu, Sweet and Lowdown. Everyone Says I Love You redescoperă câteva pietre preţioase, în special All My Life (un hit al lui Pats Waller din 1936), I’m Thru with Love (un hit care a ocupat locul trei în topurile muzicale, a lui Bing Crosby din 1931) şi Looking at You (din musical-ul lui Cole Porter, Wake Up and Dream [1929]). Cu toate acestea, cu excepţia menţionată mai sus a lui Cole Porter şi un scurt citat din Rodgers şi Han, melodiile selectate de Allen nu provin din ceea ce, în general, este considerat ca fiind lista cu cei mai buni compozitori americani. Nu există melodii de Arlen, Berlin, Gershwin, Kern sau Warren, până şi piesa lui Cole Porter este una mai puţin cunoscută, deşi foarte frumoasă. Totuşi, aceste melodii fac parte din repertoriul standard de pe Broadway şi cele mai multe dintre piesele alese au fost realizate de compozitorii şi textierii grupaţi sub eticheta Tin Pan Alley. O parte din melodii au fost folosite de Allen înainte – Just You. Just Me (Hannah and Her Sisters), Makin’ Whoopee (Husbands and Wives), If I Had You (Hannah and Her Sisters) şi Chinatown My Chinatown (Radio Days). Pentru piesa de generic Allen a apelat la Fraţii Marx. Melodia Everyone Says I Love You a lui Burt Kalmar şi Harry Ruby a fost compusă pentru filmul din 1932 Horse Feathers, în timp ce Hooray for Captain Spaulding (care a devenit tema muzicală a lui Groucho) provine din show-ul din 1928, Animal Crackers, pe care Fraţii Marx l-au filmat mai târziu în 1930. Allen aduce, de asemenea, tribut lui Maurice Chevalir, citând trei dintre cele mai populare melodii ale sale, inclusiv tema Louise, din timpul secvenţei cu Parisul. (Chevalier a jucat rolul principal în Gigi, unul dintre musical-urile preferate ale lui Allen.)

Cum era de aşteptat, Allen a apelat la colaboratorul său Dick Hyman pentru aranjarea coloanei sonore a filmului. Hyman nu numai orchestrează, interpretează şi dirijează, dar şi compune două scurte interludii de legătură. Lucrând din nou cu Helen Miles (Bullets Over Broadway şi Mighty Aphrodite), el produce o coloană sonoră încântătoare, ce combină cântăreţii (actorii) amatori cu cântăreţii şi dansatorii profesionişti. Pe lângă cântat, Hyman include, de asemenea, o parte din materialul tematic al melodiilor alese de Allen în structura coloanei sonore. Multe musical-uri din anii ’30 şi ’40 foloseau melodia unui cântec pe post de muzică de atmosferă pentru a oferi continuitate coloanei sonore. În Top Hat, spre exemplu, melodia No Strings este interpretată în surdină în timpul scenei care conduce la momentul în care Astaire interpretează cântecul, şi din nou după aceea. În Everyone Says I Love You, Hyman adoptă o tehnică similară. Piesa de pe generic nu este cântată până la sfârşitul filmului, dar Hyman anticipează acest lucru prin introducerea unei versiuni instrumentale mai devreme în timpul voice-over-urilor lui DJ (Natasha Lyonne). Astfel, cei nefamiliarizaţi cu cântecul nu vor şti neapărat semnificaţia acestei melodii până mai târziu. Multe dintre celelalte cântece apar în diferite versiuni după ce au fost cântate. Uneori, Hyman modifică puţin unul sau două dintre versurile melodiilor pentru a se potrivi cu situaţia, dar în afară de aceste trucuri minore, versurile originale ale pieselor au fost reţinute şi – în ciuda vechimii lor – niciun cântec nu pare nelalocul lui în decorul contemporan, ceea ce este o dovadă a durabilităţii şi atemporalităţii lor.

Bibliografie

Adam Harvey, The Soundtracks of Woody Allen: A Complete Guide to the Songs and Music in every film, 1969 – 2005, McFarland & Company, North Carolina, 2007;

Nu fi egoist...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someoneShare on TumblrDigg thisShare on Reddit

Leave a comment

4 × 1 =