Până unde ai fi dispus să mergi dacă ai fi condamnat să-ţi petreci întreaga viaţă singur pe o navă spaţială în drum spre o destinaţie idilică pe care nu vei apuca să o atingi? Passengers, noul film al lui Morten Tyldum, întinde la maxim această situaţie limită.
Regizorul norvegian a păşit pe scena filmului comercial de foarte puţin timp, dar a lăsat o impresie puternică. Filmul său The Imitation Game (2014), despre matematicianul Alan Turing – părintele computerului, i-a adus o nominalizare la un premiu Oscar pentru regie. De aici a fost doar un pas spre prima sa mega producţie, care a atras după sine o dezamăgire pe măsură. Scenariul controversat al lui Jon Spaihts, care a scris şi Prometheus-ul lui Ridley Scott, a stârnit un val de critici negative, în mare parte cauzate de promovarea ideii victimei care ajunge să se îndrăgostească de răufăcător, o trimitere la Sindromul Stockholm. În ciuda conceptului îndrăzneţ, execuţia este lamentabilă.
În primul act din Passengers, inginerul mecanic Jim Preston (Chris Pratt) este trezit dintr-o capsulă de hibernare de o defecţiune tehnică la nava spaţială care îl transportă spre o lume nouă. Realizează rapid că este condamnat să moară singur şi trăieşte un an asemenea lui Robinson Crusoe. Al doilea punct dramatic al filmului este declanşat de decizia lui Jim de a o scoate din hibernare pe Aurora Lane (Jennifer Lawrence), care călătoreşte cu scopul de a documenta viaţa pe noua planetă şi a se întoarce pe Pământ să spună povestea. De aici ritmul narativ se rupe iremediabil. Scenaristul trece nejustificat de repede peste imoralitatea gestului şi se scufundă în zona previzibilului. Jim omite să îi spună că este victima singurătăţii sale, iar Aurora se îndrăgosteşte de el. Chiar şi după ce află că este un obiect al manipulării, ea îi justifică acţiunile. Naraţiunea este oarecum salvată de câteva momente de umor, de replicile spirituale ale androidului barman Arthur (Michael Sheen) şi, poate, de finalul de basm. Astfel, o poveste perfectă pentru un thriller, eşuează deplorabil într-o idilă adolescentină cu scene explozibile.
Personajul central
Cinematografic, însă, Tyldum manipulează spaţiul cu măiestrie. Cadrele largi, amplificate de lentilele anamorfice, dezvăluie arhitectura spectaculoasă a navei spaţiale Avalon, pe care sunt transportaţi cei 5.000 de colonişti în hibernare. Nava, botezată după legendara insulă arthuriană, joacă rolul unui al treilea protagonist, iar structura sa a fost inspirată de zborul rotitor al frunzelor tomnatice de arţar. Avalon calcă pe urmele celebrei Millennium Falcon din seria Star Wars şi are toate ingredientele pentru a deveni un reper al filmului SF. Tocmai detaliile arhitecturale impresionante au contribuit la includerea Passengers în categoria nominalizărilor pentru cele mai bune decoruri la premiile Oscar.
Efectele CGI ating maximul în scena piscinei cu gravitaţie zero, în care Aurora este captivă într-o bulă uriaşă de apă suspendată. Cel mai romantic moment al filmului este saltul mână în mână al protagoniştilor în vastitatea spaţiului, legaţi ombilical de Avalon.
Scris cu gândul la compozitorul american Thomas Newman, un adorat al Hollywood-ului, nu e de mirare că muzica din Passengers a primit din partea Academiei Americane de Film o nominalizare la Oscar în categoria de cea mai bună coloană sonoră originală. Newman punctează precis la bucăţile de muzică electronică şi îşi reafirmă talentul în compoziţiile orchestrale dramatice. Efectele sonore electronice captate de acesta blochează auditoriul în imensitatea universului, alături de cele două personaje principale.
Bibliografie
Publicat iniţial în revista Capital nr. 6 (1216) din 6-12 februarie 2017, pagina 30 şi pe capital.ro
