Muzica lui Ennio Morricone poate fi modernă şi disonantă, tonală şi modală, dar în acelaşi timp şi foarte melodică, făcând-o accesibilă ascultătorului mediu şi spectatorului mediu. Elementele moderne pe care le-a asimilat, precum musique concrete sau sugestiile de ambiguitate tonală din The Good, the Bad and the Ugly (1966), nu trebuie căutate prea adânc. Chiar dacă continuă să se bucure de un succes răsunător în industria muzicală, Morricone este capabil să-şi păstreze majoritatea influenţelor artistice ale formării sale clasice şi […]...