De obicei, cântecele pop intersectează logica filmului ca un hiat. Iluzia camuflată a cinemaului este suprapusă peste o iluzie secundară, determinată de versurile piesei. Timpul cinematografic este suspendat, înlocuit temporar de timpul străin al cântecului. Într-un film de Wong Kar-wai, această relație este diferită. Are loc o concreștere, prin care cântecul devine un personaj invizibil, prins în mrejele complexului sonor ambiant al scenei sale contextuale și totuși extrem de plauzibil, ca o voce interioară transferabilă. Adesea comparat cu tânărul Jean-Luc […]...
Citește mai mult