Before SunriseBefore Sunrise (1995) se invarte, in mare parte, in jurul temelor ingemanate: auto-implinire si auto-descoperire prin iubit/iubita, concept incarcat de introducerea unei constrangeri temporale de 12 ore in care scopurile, implicite celor doua teme, trebuie implinite.
Aceste teme sunt subliniate de poemul „Delusion Angel”, al americanului David Jewell – care in film este poezia scrisa pentru cei doi de un poet-cersetor, care evoca o dorinta pentru complet si unificator, posibil chiar si intelegere intre cei doi parteneri, intr-o lume care este in sine necunoscuta si asupra careia nu poate nimeni exercita niciun control. Un rol important este jucat de tema raspunsurilor spontane si fara inhibitii la mediul cuiva. Aceasta tema este reflectata prin actiunile lui Jesse (Ethan Hawke) si Céline (Julie Delpy), al caror flux comun al constiintei, initiat de deciziea spontanta de a parasi trenul impreuna, le permite sa se detaseze temporar de lume si sa intre pe un taram in care doar compania celuilalt este importanta. Merita notat ca, atunci cand vine dimineata, Jesse remarca faptul ca el si Céline au intrat din nou in „lumea reala”.
Intr-una dintre secvente, Céline si Jesse viziteaza Cimitirul Anonimilor din Simmering. Oamenii inmormantati in acest cimitir au gasit anonimitatea prin moarte; incercand sa se cunoasca si sa se inteleaga unul pe celalalt, Céline si Jesse experimenteaza si imbratiseaza viata, suspendandu-si propria mortalitate.
Nu intamplator actiunea filmului are loc in data de 16 iunie, zi in care se comemoreaza si se sarbatoreste viata scriitorului irlandez James Joyce, cel care l-a inspirat pe Richard Linklater in realizarea trilogiei.
Andrei Gorzo, intr-o cronica la Before Midnight (2012) – filmul care concluzioneaza relatia dintre cei doi protagonisti, scrie ca „Linklater e la curent cu metafizica baziniană a feliei cinematografiate de spaţiu – timp real: o dovedeşte filmul său din 2001, Waking Life, în care un personaj, invocîndu-l pe André Bazin, îi explică altuia că o cameră de filmare, înregistrîndu-i pe ei doi, ar putea obţine un „moment sacru“ – sacralitate care n-ar rezida în pitorescul lor ca personaje şi nici în calităţile dramaturgico-literare ale dialogului dintre ei, ci în însăşi urma lăsată pe film de efemera lor conlocuire în acel irepetabil interval de spaţiu – timp; exact ideea asta o formula şi Céline, încă din Viena, în faţa unui Jesse nu mai puţin obsedat de evanescenţă“.
