Cand Tokyo Story a fost lansat in 1953, publicul Occidental de abia incepuse sa faca cunostinta cu cinematograful japonez. Akira Kurosawa isi facuse intrarea cu Rashomon trei ani mai devreme si Kenji Mizoguchi incepea sa intre in prim-planul festivalurilor internationale. Timpul incepea sa fie potrivit pentru a primi un alt tip de film japonez pe scena globala. Cu toate acestea, Yasujirô Ozu a ramas necunoscut in strainatate, in special pentru ca factorii de decizie l-au considerat „prea japonez“ pentru a fi exportat. Tokyo Story se dovedeste a fi o introducere extrem de condensata a lumii sale distincte. Aceasta contine, in miniatura, o multime de calitati care ii incanta pe admiratorii sai si emotioneaza publicul pana la lacrimi, indiferent de cat de distant este acesta.
Tokyo Story spune povestea unui cuplu imbatranit care calatoreste la Tokyo pentru a-si vizita copiii ajunsi mari. Filmul contrasteaza comportamentul copiilor lor, care sunt prea ocupati sa le acorde atentie, cu nora lor vaduva, care ii trateaza cu bunatate.
La fel ca toate filmele sonore ale lui Ozu, ritmul Tokyo Story este lent. Evenimentele importante de multe ori nici nu apar pe ecran, ci sunt dezvaluite mai tarziu prin dialog. Spre exemplu, calatoriile cu trenul spre si de la Tokyo nu sunt reprezentate. Tokyo Story este caracterizat de un stil aparte de filmare, in care inaltimea camerei este redusa si aproape niciodata nu se misca. Criticul de film Roger Ebert noteaza faptul ca aparatul de filmat se misca o data in timpul filmului, ceea ce este „mai mult ca de obicei“ pentru un film de Ozu.
Coloana sonora a filmului a fost realizata de Kojun Saitô, unul dintre cei mai ferventi colaboratori ai lui Ozu, care a lucrat la majoritatea filmelor sale. Tokyo Story este adesea considerat capodopera lui Ozu si a aparut de mai multe ori pe listele British Film Institute cu cele mai bune filme realizate vreodata.
http://youtu.be/OJhha8G37nQ
