Sa faci un film mut in 1931, la patru ani de la aparitia The Jazz Singer, era contra tendintei din industria filmului care incerca sa se dezlipeasca de tacere. Sa faci altul in 1936, la aproape un deceniu dupa aparitia sunetului, a parut de-a dreptul pervers.
Charlie Chaplin a fost odata imaginea extrema a modernitatii, cand se arunca cu capul inainte pe marele ecran intr-o imitatie a vitezei si a gratiei vietii contemporane. Agatandu-se cu incapatanare de filmul mut cu City Lights si mai ales cu Modern Times el a riscat sa apara in fata audientei ca fiind de moda veche. Pentru publicul obisnuit deja cu stilul fratilor Marx, W.C. Fields si Mae West, refuzul lui Chaplin a fost vazut ca o intindere a limitelor dedicarii audientei pentru Little Tramp, tocmai de aceea Modern Times a avut de suferit la box office. Si totusi, cand sunt analizate cele mai mari lucrari ale lui Chaplin, cele doua anomalii (City Lights si Modern Times) sunt de multe ori in partea de sus a clasamentelor.
Chaplin i-a spus odata regizorului Jean Cocteau ca un film este asemenea unui copac: cand este scuturat, totul cade liber si inutil, ramanand doar forma sa esentiala. Pentru omul care a creat cel mai iubit personaj de film din toate timpurile, dialogul vorbit era doar o frunza decorativa care distragea atentia de la stejarul robust al interpretarii. Rasucind bastonul, lovindu-si palaria cu o delicatete incantatoare pentru o generatie de cinefili, Vagabondul lui Chaplin nu avea nevoie de cuvinte pentru a comunica. „Ani de zile m-am specializat pe un singur tip de comedie – strict pantomima“, observa Chaplin in 1931, anul lansarii City Lights. „L-am masurat, cuantificat, studiat. Am reusit sa stabilesc principiile exacte pentru a controla reactiile sale asupra publicului. Avea un anumit ritm si tempo. Dialogul, in felul meu de a gandi, incetineste mereu actiunea, pentru ca actiunea trebuie sa astepte dupa cuvinte“.
Lui Chaplin ii era frica sa piarda prin acceptarea sunetului ceea ce l-a facut atat de remarcabil, dar se temea si de irelevanta. „Am fost obsedat de o frica deprimanta de a fi de moda veche“, spunea in pauza dupa filmarea City Lights. Dar cum ar fi putut sa se modernizeze fara a sterge ceea ce il facea unic? Aceasta a fost problema ridicata si, pentru un moment, rezolvata de Modern Times. „Am uitat cuvintele“, mimeaza Vagabondul iubitei sale (interpretata de Paulette Goddard), referindu-se la o melodie, si ceea ce era adevarat pentru personaj era adevarat si pentru artist. Pentru ca filmul nu este tocmai mut; este pur si simplu fara dialog si asezonat cu muzica, efecte sonore si un punct culminant de pasareasca cantata de insusi Chaplin. Este o recapitulare a operei sale anterioare, regizorul facand un ultim tur triumfator in jurul stilului pentru care a facut atatea ca sa il inventeze, inainte de a se intoarce fara tragere de inima la noile provocari ale sunetului.
In acest film, Vagabondul se inclina pentru ultima data in fata publicului care l-a indragit atat de mult, inainte de a disparea pentru totdeauna.
