North by Northwest (1959) a fost al cincilea film pentru care Alfred Hitchcock a colaborat cu Bernard Herrmann. Anterior acestui film, cei doi mai lucrasera la The Trouble with Harry (1955), The Man Who Knew Too Much (1956), The Wrong Man (1956) si Vertigo (1958). Hitchcock il stia pe Herrmann foarte bine cand s-a ajuns la North by Northwest, iar Hitchcock stia ce vroia de la Herrmann si la ce sa se astepte. Hitchcock a inteles totodata potentialul psihologic al muzicii si capacitatea acesteia de a spori sentimentele personajelor, a amplifica starea de spirit a unei scene si a intensifica anticiparea publicului, asa ca a fost destul de util ca a lucrat cu Herrmann.
Compozitorul american era o persoana cu care se lucra extrem de greu. Lui Herrmann ii placea sa isi etaleze cunostintele despre istoria muzicii si, ca atare, a creat o serie de coloane sonore ce demonstreaza capacitatile sale. Totusi, intotdeauna parea sa devieze de la drumul sau pentru a creea coloane sonore care sa nu se incadreze in categoria „popular“. Spre exemplu, intotdeauna si-a etalat cunostintele sale despre Wagner prin saturarea coloanelor sonore cu valsuri wagneriene, in ciuda lipsei de interes a maselor pentru Wagner si in ciuda faptului ca filmele nu isi aveau actiunea in Viena secolului 19 (perioada pentru care Wagner este mai potrivit). A ramas cunoscut si pentru denaturarea jucausa si deliberata a altor aspecte ale pieselor sale, pur si simplu pentru a sfida asteptarile publicului, uneori, in „moduri inutile“, potrivit criticilor. Capac peste toate, Herrmann credea in filosofia gasirii lucrurilor rele in oricine si in orice, pentru a face pe cineva sa se simta mai bine prin comparatie. In cele din urma, aceasta atitudine l-a determinat pe Herrmann sa ii spuna unui jurnalist ca „Hitchcock isi face filmul doar 60%. Eu trebuie sa il termin pentru el“, si asta a condus la sfarsitul relatiei cu Hitchcock. Dar nimeni nu poate nega faptul ca atata timp cat relatia a durat, Herrmann si Hitchock au fost capabili sa realizeze niste lucrari minunate.
Daca vedeti (ascultati) tema de deschidere din North by Northwest, pe fundalul verde ce se dovedeste a fi conturul unei cladiri de birouri, se aude un puternic si bombastic Fandango orchestral spaniol. Destul de ciudat, pentru un film a carui actiune are loc in New York, sa incepi cu un cantec de dans traditional spaniol. Dar, in realitate, alegerea este logica. Fandango este un dans, asemenea flamencoului, care isi are originea in curtarea femeilor de catre barbati, care se incercuiesc si se completeaza reciproc pentru a se seduce. Povestea din North by Northwest este despre un barbat care, dupa ce este confundat cu un agent secret international, este urmarit prin toata tara cand incearca sa afle cu cine este confundat si de ce, dar orbitand in jurul acestui complot este o poveste de dragoste dintre un barbat si o femeie care figurativ, si in unele puncte din film literalmente, se incercuiesc si isi pacalesc dusmanii reciproc. Coincidenta? Nu prea cred.
In mare masura, lui Herrmann ii placea sa lase durate lungi de liniste in coloanele sale sonore. Muzica este ca cireasa de pe tort sau ca apa pentru o planta. Exista foarte putine scene in care Herrmann opteaza pentru muzica peste dialog in filmele sale. Introducerea unei taceri absolute cand publicul se asteapta la muzica realizeaza o dinamica interesanta. Celebra scena a avionului din a doua jumatate a North by Northwest utilizeaza aceasta tehnica. Roger Thornhill (Cary Grant) coboara din autobuz intr-un peisaj tacut, plat si gol si asteapta la marginea unui drum prafuit sa se intalneasca cu cel pe care il crede a fi George Kaplan. Nu stie nimic despre faptul ca a pasit intr-o capcana intinsa de oamenii lui Vandamm (James Mason).
Din pacate, colaborarea dintre Herrmann si Hitchcock nu a mai durat mult dupa acest film. Au mai lucrat impreuna la inca trei filme si apoi Herrmann si-a fortat drumul spre concediere.
