„Va dati seama“, socoteste baiatul de 12 ani Julien Quentin, „ca nu va mai fi un alt 17 ianuarie 1944? Niciodata?… Sunt singurul din aceasta scoala care se gandeste la moarte. Este incredibil“. Dupa cum insinueaza aceasta data, afirmatia sa nu putea fi mai gresita. Multi dintre cei din jurul lui se gandesc la moarte si in termeni mult mai putin teoretici. Momentul crizei adolescentine, punctul de la care lumea adultilor, in toata ambiguitatea ei murdara, se instaleaza si perturba certitudinile copilariei, l-au fascinat din totdeauna pe Louis Malle. De la Zazie dans le métro (1960) prin Murmur of the Heart (1972); Lacombe, Lucien (1974); Black Moon (1975) si Pretty Baby (1978), tinerii sai protagonisti se gasesc in fata unei lumi care nu functioneaza dupa regulile la care s-au asteptat.
Cu Au revoir les enfants (1987), Malle aterizeaza pe punctul de referinta autobiografica a acestei teme, momentul care „ar putea foarte bine sa-mi fi determinat vocatia de regizor“, cand, la varsta de 11 ani, a asista la o scena in care un oficial al Gestapoului a intrat in sala de clasa a scolii Fontainebleau si a chemat in fata clasei un elev, coleg cu Malle, dupa un nume evreiesc nefamiliar. Filmul, o „reinventare a trecutului“, urmareste prietenia dintre Julien (Gaspard Manesse), surogatul lui Malle, si un baiat evreu (interpretat de Raphaël Fejtö, cu o privire cruda si ranita de tanar Kafka).
Cariera lui Louis Malle a fost una dintre cele mai impresionante declaratii regizorale individuale din istoria filmului. Pe parcursul a patru decenii, filmele lui Malle urmaresc articularea unei perspective unice personale; in toata filmografia lui, un set recurent de teme, tropi si preocupari au fost reexaminate pe masura ce Malle s-a provocat in mod constant sa identifice noi mijloace de expresie. Criticul britanic Philip French, in interviul sau de lungimea unei carti cu regizorul, rezuma cariera acestuia in felul urmator:
Un dispret fascinant pentru ipocrizia clasei de mijloc; muzica de jazz; sinucidere; lumea adultilor observata de tanarul inocent de periculos; un fond politic care inrameaza si se reflecta in comportamentul protagonistilor; personaje prinse intr-o panza de paianjen a sortii; puterea distructiva a pasiunii sexuale; darul de a profita de o societate exact in momentul schimbarii sociale; nevoia de a perturba si de a deconecta; refuzul de a face judecati morale directe.
Fimografia eclectica a lui Malle a condus la o lipsa de consens critic asupra operei sale, care, alaturi de clasificarea lui ca regizor al Noului Val Francez, a lasat statutul sau de regizor destul de nebulos. Privit ca una dintre cele mai importante voci personale ale cinematografiei (alaturi de regizori ca von Sternberg, Stroheim si Cocteau – pentru a numi cativa), a carui filme urmaresc exprimarea unui punct de vedere unic, iconoclast, opera lui Malle intra intr-un context mai clar.
