Alfred Hitchcock a insistat ca Bernard Herrmann sa compuna coloana sonora pentru Psycho (1960), in ciuda refuzului compozitorului de a accepta o retributie scazuta pentru bugetul redus al filmului. Coloana sonora rezultata, potrivit lui Christopher Palmer in The Composer in Hollywood (1990), este „poate cea mai spectaculoasa realizare a lui Herrmann in filmele lui Hitchcock“.
Regizorul a fost multumit de tensiunea si drama pe care coloana sonora o adauga filmului, mai tarziu remarcand ca „33% din efectul Psycho este datorat muzicii“. Importanta contributiei lui Herrmann se observa inca de la genericul de inceput al filmului, in care numele compozitorului il precede numai pe cel al regizorului, o distinctie fara precedent in analele muzicii cinematografului comercial.
Herrmann a folosit bugetul redus acordat muzicii in avantajul sau, compunand pentru o orchestra de coarde si nu pentru un ansamblu simfonic complet, contrar cerintelor lui Hitchcock care vroia o coloana sonora bazata pe ritmuri de jazz. El s-a gandit la tonul de culoare singular al unei coloanei sonore bazate numai pe coarde ca la o modalitate de a reflecta imaginea alb-negru a filmului. Compozitorul de la Hollywood, Fred Steiner, intr-o analiza a coloanei sonore a Psycho, subliniaza faptul ca instrumentele cu coarde i-au oferit lui Herrmann acces la o gama mai larga in tonuri, dinamica si efecte speciale instrumentale, decat i-ar fi oferit orice alt grup instrumental.
Tema muzicala principala da tonul unei violente de nestavilit si revine de trei ori pe coloana sonora a filmului. Desi nimic socant nu apare in primele 15-20 de minute din film, tema muzicala ramane in mintea publicului, imprimand tensiune inca din scenele de inceput. Herrman mentine, de asemenea, tensiunea in momentele mai lente ale filmului prin utilizarea ostinatoului.
Au existat zvonuri cum ca Herrmann ar fi folosit mijloace electronice, inclusiv tipete de pasari amplificate pentru a obtine efectul socant al muzicii din scena dusului. Cu toate acestea, efectul a fost obtinut numai cu viori prin „scartaituri si junghiuri de sunete de o extraordinara rautate“. Singura amplificare electronica folosita a fost in introducerea microfoanelor aproape de instrumente, pentru a obtine un sunet mai dur. In afara de impactul emotional, scenal dusului leaga coloana sonora de pasari. Asocierea muzicii din scena dusului cu pasarile transmite totodata publicului ca Norman, colectionarul de pasari impaiate, este criminalul si nu mama sa.
Biograful lui Herrmann, Steven C. Smith, scrie ca muzica din scena dusului este „probabil cea mai faimoasa si mai imitata piesa din muzica de film“, dar Hitchcock s-a opus iniţial ideii de a avea muzică în această scena. Când Herrmann i-a interpretat bucata muzicala destinata scenei dusului, regizorul a aprobat-o imediat. Acesta a fost unul dintre cele doua momente in care cei doi titani au fost in dezacord, iar Herrmann i-a ignorat instructiunile lui Hitchock. Al doilea incident, asupra unei scene din Torn Curtain (1966), a rezultat cu incheierea colaborarii dintre ei.
