Politica de confidenţialitate
Viridiana

Viridiana (1961)

Secvenţa cinei cerşetorilor din Viridiana (1961) lui Luis Buñuel se încadrează cu uşurinţă în categoria „mitologiilor subiective“ ale lui Serge Daney, regizorul spaniol reuşind să-şi transpună viziunea personală asupra unei lumi caracterizate de ipocrizie. Filmul este construit pe contra­dicţia esenţă/aparenţă: un om aparent onorabil, dar măcinat de vicii, o tentativă de viol, în somn, provocat prin regizarea şi pângărirea tainei căsătoriei. Pe domeniul unchiului său, Viridiana încearcă să renască valorile morale şi spirituale trădate. În acest sens, îi adună în jurul ei pe toţi cerşetorii din mica localitate, în dorinţa de a construi o comunitate pe principii creştine. Prin expresivitate artis­tică, prin sensuri şi semnificaţii, mica alcătuire capătă dimensiunea unei comuniuni universale, a unei societăţi fără contradicţii. Dar tratarea acestor secvenţe nu este concepută, realizată şi finalizată în registrul idilic, dimpotrivă, într-un feroce registru ironic, în tonuri cinice, sarcastice, groteşti, demolatoare.

Rămaşi singuri în conacul binefăcătoarei lor, gloata de cerşetori se strânge pentru ultimul chiolhan. Scot pe masă cele mai scumpe tacâmuri şi o faţă de masă din dantelă albă „pe care trebuie să mănânci măcar odată înainte să mori“, după cum evocă unul dintre meseni. Secvenţa cinei începe printr-un cadru restrâns centrat pe un pahar cu vin înconjurat de resturi de mâncare şi firimituri de pâine. O mână intră în cadru şi se îndreaptă spre pahar pentru al ridica, însă îl răstoarnă pe faţa de masă. Camera face un traveling de la dreapta la stânga mesei şi invers, surprinzând fiecare caracter într-un moment de maximă lăcomie şi desfătare dionisiacă. Prim-planurile asupra ticăloşilor dezvăluie latura demonică a acestora. Chipurile deformate ale mesenilor sunt amestecate cu resturile de carne sfâşiată într-un acces de sălbăticie. Figurile personajelor sunt demne de manualele de teratologie şi pot fi asemănate cu cele evocate de Pasolini în filmele sale. Camera trece de la un personaj la altul punctând starea de euforie generală. Imaginea orbului îndemnat să povestească despre vremea în care cerşea la casele bogaţilor este intercalată, prin tăieturi de montaj, cu cea a mesenilor care se îndoapă. Ospăţul culminează cu încăierarea cerşetorilor, care se trag de păr şi de zdrenţe, opriţi de glasul orbului care îi îndeamnă la o comportare civilizată. Suprarealismul absurd, specific cinematografiei lui Buñuel, este la el acasă. Cerşetorii se strâng din nou în jurul mesei, pentru desert – o budincă ce seamănă mai degrabă cu lăturile pentru porci. Aparatul de filmat oferă un plan de ansamblu din capul mesei şi timp de câteva secunde nu se mai aude decât sunetul lingurilor care lovesc farfuriile. Personajele apostoli aşezate în jurul mesei burgheze frizeaza lăcomia şi decadenţa. Nebunul grupului, plin de budincă pe faţă şi pe bască, vine cu ideea unei poze de grup. Cerşetorii se împing şi îşi aleg locurile pentru fotografie. În cadrul premergător „pozei“ finale, ghicitoarea nebunului: „De ce fac păsările ouă în hambar?“, se transformă într-un prim-plan grotesc asupra ştirbului care răspunde cu gura plină de resturi de mâncare: Găinile!

Următorul cadru, filmat din unghiul subiectiv al „fotografului“, oferă un ansamblu general al mesei. La semnalul de atenţionare al „fotografului“, camera plonjează spre personajul central – orbul. Filmat în contraplonjeu şi pe fundalul sonar al unui cântec de cocoş, ce trimite la lepădarea lui Petru, orbul capătă rolul lui Isus, întărit de cadrul următor care surprinde cerşetorii aşezaţi asemenea apostolilor la „Cina cea de taină“ a lui da Vinci. Momentul este surprins prin îngheţarea a doua cadre succesive, unul general – întruchipând fresca lui da Vinci şi unul de detaliu, cu personajele din partea dreaptă a mesei.

Orgia cerşetorilor continuă pe oratoriul Messiah, a lui Handel, cu vagabondul fără dinţi îmbrăcat în rochie de mireasă dansând ca o cadână. Petrecerea profeţilor pauperi poate fi comparată şi cu o reminescenţă neîndemânatică a monştrilor lui Browning (Freaks). Apostolii au fost înlocuiţi cu un lepros surghiunit, care ţine locul lui Ioan, o femeie însărcinată, un pitic, un reumatic, o puşlama fără dinţi (pe locul lui Iuda), un şchiop, o femeie cu doi bebeluşi şi un om cu trăsături de gnom. Prin dualitatea personajelor sale Buñuel reuşeşte, ca şi în alte filme (Nazarin), să transforme cerşetori în profeţi ironici, prevestitori ai condiţiei umane, mesageri ai anticlericalismului, ai veştii proaste că pietatea şi credinţa sunt virtuţi neproductive într-o lume a avariţiei.


Print Friendly, PDF & Email
Citeşte şi
Sunetul cutremurator al sfarsitului lumii