Muzica pentru coloana sonora a filmului Anatomy of a Murder (1959) prezinta o imagine completa a unor caracteristici importante, cum ar fi post-Newport, ale creatiei tarzii a Duke Ellington Orchestra si a celor doi compozitori ai sai. Cu orchestratia sa (sunete masive de ansamblu juxtapuse cu compozitii ca de camera), designul formal (blues, forma cantecului, segmente „fara forma“), transformarile tematice care servesc ca mijloc de amplificare muzicala, unitatea in mijlocul colaborarii compozitionale, progresele in manipularea tonalitatii, armoniei si disonantei, exploatarea suitelor ca forma compozitionala, aderarea la coloratul „Efect Ellington“ si chiar si prin transmiterea unei „expresii esentiale de jazz“ nedefinite, muzica din Anatomy of a Murder ofera o privire complexa a ceea ce Ellington, Billy Strayhorn si orchestra lor erau in perioada de glorie. Aceasta perioada, dintre anii 1957-1967, constituie unul dintre multele varfuri ale carierei lui Ellington.
Jazz-ul este important pentru Paul Biegler, protagonistul filmului lui Otto Preminger. Il iubeste la fel de mult pe cat iubeste legea. Colectia sa de discuri este la fel de mare ca biblioteca cu carti de drept, continand de la Dixieland pana la (Dave) Brubeck, dupa cum sotia locotenentului, Laura, care nu se poate abtine sa nu flirteze cu Biegler, va descoperi inca de la inceput. Jazz-ul este important si pentru film. Preminger isi marita imaginile cu muzica precisa si uimitoare a lui Duke Ellington si o foloseste ca pe o alta bucata de tesut conjunctiv pe tot parcursul filmului.
Inainte de a vedea primul cadru din film, auzim barele de deschidere ale unei partituri pe care compozitorul de jazz, Stanley Crouch, o numeste una dintre cele mai mari realizari ale lui Ellington. Omul a carui muzica a fost declarata de multi ca „depaseste orice categorie“ a fost imputernicit de Preminger sa compuna coloana sonora pentru tributul sau adus jurisprudentei americane si locului in care aceasta se disputa, zi de zi: sala de judecata. Ciudat este ca auzim muzica lui Ellington numai in scenele din afara salii de judecata, pe masura ce temele, laitmotivele, corurile si solo-urile ajuta la nararea actiunii, ne spun cine populeaza cadrul si cine umbreste drama cu intimitatea unui om a carui inceputuri in afara mainstream-ului american se potrivesc cu ale regizorului. Coloana sonora propulseaza spectatorii, atrage atentia, sugereaza. Uneori chiar distrage atentia. Disonantele sale pot fi la fel de neplacute ca si cadavrul prins in genericul realizat de Saul Bass. Poate de aceea Ellington este tacut atunci cand camera este in sala de judecata. Preminger a vrut ca legea, recuzita sa inerenta si capcanele sa ne atraga atentia in timp ce judecatorul Weaver prezideaza. La cat de frumoasa este, muzica lui Ellington putea sa ne trimita auzul in alta parte, departe de dialogul si temele principale ale filmului. Asemenea muzicii lui Ellington, aceasta dragoste pentru lege se rasfira asupra intregului film, unificand actiunea incoerenta. Asemenea muzicii lui Ellington leaga elementele disparate ale incoerentelor complexe si nuantate ale personajelor intr-un tot coerent, o tapiserie cinematografica a carei complexitate induce in eroare chiar si atunci cand incepe sa se coaguleze. Parnell Emmett McCarthy numeste muzica interpretata de Biegler la pianul din casa sa subreda drept „rooty tooty jazz“. Ellington, care are o aparitie mascata in film ca sef al orchestrei Pie Eye si ii permite lui Biegler sa il asiste la un refren sau doua, s-ar putea sa fi zambit la remarca lui McCarthy si sa fi compus o suita in jurul ei.
