La doi ani dupa ce The Jazz Singer (1927) al lui Alan Crosland a spart bariera sunetului cu patru pasaje muzicale sincronizate si cu replica devenita acum celebra a lui Al Jalson, „Inca nu ati auzit nimic“, vicontele de Noailles i-a comandat lui Luis Buñuel sa regizeze un lung metraj cu sunet sincronizat – ca un cadou de ziua sotiei sale, Marie-Laurie, pictor, poet si nepoata a sotiei Marchizului de Sade.
Desi a fost unul dintre primele filme sonore din Franta, L’Age d’Or (1930) a fost analizat in principal in termeni vizuali, ca juxtapunerea suprarealista perfecta dintre sacru si profan, precum si ca atac decisiv asupra autoritatilor ingemanate ale bisericii si statului. Intr-adevar, in ciuda tuturor agitatiilor din jurul energiilor revolutionare ale filmului, sunetul L’Age d’Or a trecut practic neauzit. Daca, asa cum sustine profesorul Rick Altman, sunetul „a reprezentat revenirea reprimarii cinematografului mut“, atunci in filmul lui Buñuel reprimarea revine cu o razbunare. Muzicianul Paul Hammond sugereaza ca Buñuel luase in considerarea realizarea a doua versiuni: „una muta, pentru majoritatea cinematografelor inca neechipate pentru sunet“ si cealalta cu sunet.
Coloana sonora a filmului este, de fapt, un amestec de „capete vorbitoare“, efecte de sunet nesincronizat si tacere ameliorata prin muzica. Mai degraba decat sa ofere un punct stabil de auditie, coloana sonora a L’Age d’Or construieste o relatie alternativa intre sunet si imagine. In loc sa reprezinte ecoul a ceea ce vad ochii, coloana sonora disperseaza relatia armonica dintre simturi. Lansat la numai trei ani de la inventarea sunetului sincronizat, L’Age d’Or ofera un exemplu timpuriu de lucrare experimentala cu sunetul, unde canalul imaginii este in mod constant rup de canalul sunetului denaturalizat.
Daca muzica incalca iluzia de sunet sincronizat, dialogul sarac al filmului este cel care ajuta la avansul impulsului suprarealist al lui Buñuel de a submina discursul oficial. Vocea umana este auzita mai intai in timpul celui de-al doilea segment, care este anuntat de trecerea muzicii la Ave Verum al lui Mozart si de intertitlul satiric: „Cateva ore mai tarziu“. Exista si alte situatii in care Buñuel rupe atmosfera sonica cu muzica clasica. Primul efect de sunet din L’Age d’Or, o bataie in usa colibei banditilor – in al doilea segment al filmului, este o reluare ironica a Simfoniei a cincea de Beethoven, a carei sectiune de deschidere este intitulata „Soarta Batand la Usa“, care se aude pe fundal. „Ave Verum Corpus“ al lui Mozart, un imn cantat in timpul liturghiei, este folosit in film in timpul scenei cu episcopii morti. Si Lya Lys suge degetul unei statui cu „Liebestod“, din Tristan si Isolda de Wagner, cantand pe coloana sonora. Selectia lui Buñuel nu este doar obscena, ci si explodeaza si consolideaza diviziunile artificiale, ierarhice dintre liturghie si „clasa“, muzica populara si serioasa.
http://youtu.be/s5pTjZ2ld5o
