Politica de confidenţialitate
Stranger Than Paradise

Stranger Than Paradise (1984)

In timpul anilor saptezeci si optzeci, New York City era ca un cazan pentru experimentare si creativitate hibrid. Artistii se miscau inainte si inapoi peste granitele dintre rock-ul post-punk, artele vizuale, lumile cinematografului si teatrului underground si scena hip hop in curs de dezvoltare. Daca ceva era insa central, acela a fost rock-ul, care a devenit un punct cultural fierbinte odata cu aparitia punk-ului si a inflorit in continuare odata cu miscarea No Wave si apoi cu genul mai colorat si mai jucaus cunoscut sub numele de Mutant Disco.

Era o perioada in care aproape fiecare artist era intr-o formatie: pictorul Jean-Michel Basquiat si viitorul actor/regizor Vincent Gallo, spre exemplu, au fost amandoi in formatia Gray, in timp ce Jim Jarmusch era vocalist si canta la clape in The Del-Byzanteens. „La acel moment toata lumea din New York avea o trupa“, isi amintea Jarmusch in 1984. „Nu trebuia sa fii un muzician virtuoz pentru a avea o trupa. Spiritul era mai important decat expertiza tehnica“.

In acea perioada, Jarmusch s-a imprietenit cu John Lurie, care nu numai ca a jucat rolul principal in Stranger Than Paradise (1984), dar a realizat si coloana sonora a filmului si l-a ajutat pe regizor sa vina cu ideea pentru prima parte a povestii. Lurie a optat pentru The Lounge Lizards, a caror raportare la stilul bebop a fost descrisa de Lurie ca o forma de „jazz fals“. Excentricitatea a devenit o piatra de moara, dar se potriveste muzical cu Lounge Lizards: sunetul lor cu nuanta retro si costume suave dintr-o era pre-rock.

Cam acelasi lucru se poate spune si despre Stranger Than Paradise, care pare a fi stabilit intr-o perioada nedefinita care nu este nici prezentul, nici trecutul. Faptul ca este filmat in alb-negru contribuie la acest efect, la fel ca si hainele demodate pe care le poarta personajul interpretat de Lurie, Willy, si prietenul sau Eddie, aparatele ciudate de uz casnic, televizorul vintage si filmele de pe televizorul alb-negru portabil, si compozitia de pe coloana sonora, care nu apartine lui Lurie, clasicul R&B a lui Screamin’ Jay Hawkins‘, I Put A Spell On You.

Filmul este saturat de Americana (la un moment dat, Willy incearca sa ii explice un meci de fotbal de la televizor Evei, verisoara sa unguroaica aflata in vizita, numai pentru ca apoi sa renunte brusc) si intr-un anume fel este despre America ca paradis mitic care scapa intr-un fel si printre degetele celor nascuti in SUA. Coloana sonora a lui Lurie, totusi, evita jazz-ul si R&B-ul pentru o atmosfera europeana: o muzica de camera nevrotica de violoncel si viori care uneori pare agitata si extrem de incordata, iar alteori linistita si dureros de melodica. Este perfecta pentru modul straniu in care filmul lui Jarmusch face America Mijlocie (Clevelend-ul acoperit cu zapada si Lacul Erie invaluit in viscol) sa arate ca Europa Mijlocie. Chiar si Florida, pe care Willy, Eddy si Eva o viziteaza intr-o vacanta dezastruoasa, este facuta sa para rece si albita de culoare de directorul de imagine Tom DiCillo.


http://youtu.be/OO3ZPCuNkd4

Print Friendly, PDF & Email