Unul dintre motivele pentru care Rififi (1955) uimeste si dupa mai bine de jumatate de secol de la realizarea sa este acela ca niciunul dintre elementele sale nu il umbreste pe celalalt. Asemenea unui diamant, fiecare aspect al filmului straluceste la fel de viu: Interpretarile, in special abordarea minimalista a lui Jean Servais fata de personajul Tony si portretizarea dezinvolta oferita de insusi regizorul Jules Dassin spargatorului de seifuri Cesar le Milanais (sub pseudonimul Perlo Vita), sunt aproape fara cusur. Cinematografia este uimitoare, in special cadrele pe timp de noapte, in care vedem ascutimea borurilor palariei pe care o poarta Tony pe fundalul frotiurilor de neon care pulseaza pe strazile din spatele sau. Muzica, realizata de faimosul compozitor Georges Auris, este foarte precisa, moderata si sumbra, ocazional izbucnind in dans. Scenariul este o minune economica: trei acte succinte care se desfasoara cu dedicarea unei opere, dezvoltandu-se spre un final glorios, melodramatic. Si decorurile, semnate de marele designer Alexandre Trauner (care a lucrat si la Children of Paradise – 1945), reusesc sa se impuna in ciuda locatiilor stradale cercetate obsesiv si cu afectiune de catre Dassin. Interiorul obligatoriului club de noapte, taram al bandelor criminale, (denumit L’Age d’Or, omagiu adus filmului lui Luis Buñuel pentru care tot Trauner a realizat decorurile) este deosebit de frumos.
In filmul lui Jules Dassin sunetul este controlat intr-un mod care aduce o contribuie directa naratiunii si dramaturgiei. Rififi este povestea unei spargeri date la o bijuterie pariziana, jaf condus de un fost condamnat, Tony le Stiphanois. Interesant, in Rififi, este ca pista de sunet este construita cu mare grija, iar elementele „disonante“ sau contradictorii sunt utilizate cu scopul de a maximiza tensiunea psihologica.
Uvertura care deschide filmul pune in contrast doua tipuri de muzica: muzica orchestrala insistenta a lui George Auris, emblematica pentru actiunea si drama jafului in sine, este intretaiata cu melodia moale de saxofon din clubul de noapte, care plaseaza naratiunea in atmosfera „noir“ a Parisului postbelic. Prin faptul ca preludiul muzical anticipeaza temele care urmeaza in film, este un inceput conventional. Ceea ce urmeaza, totusi, in ceea ce priveste structura fonetica, nu mai este la fel de conventional. Exista cinci faze sonice clare care conduc la punctul de mijloc critic al filmului:
- Sunet diegetic. Pana la minutul 29:00. Dialog, zgomotul orasului, muzica din clubul de noapte.
- Muzica non-diegetica. De la minutul 29:00 pana la 33:32. O secventa de o ora si jumatate care prezinta pregatirile pentru jaf, relatata in principal in termeni vizuali. Niciun dialog, efecte sonore limitate si aducerea in prim-plan a muzicii orchestrale non-diegetice a lui Auric. Asocierea ritmurilor repetate insistent ale coloanei sonore orchestrale cu actiunea este intarita cu un fugato in timpul copierii incuietorii de la usa cladirii tinta. In timp ce pasii sunt atent inregistrati pe coloana sonora, schimburile de dialog sunt de fapt mimate, asigurand astfel suprematia neintrerupta a coloanei sonore neo-clasice a lui Auric si a timpului muzical, care comprima in mod eficient o serie importanta de actiuni si informeaza initierea jafului in sine.
- Sunet muzical diegetic. De la minutul 33:32 pana la 41:10. O relaxare a tensiunii cu o scurta revenire la sunetele „normale“ ale muzicii de club.
- Muzica non-diegetica. De la minutul 41:10 pana la 44:38. Cand infractorii se aduna pentru a incepe jaful, coloana sonora a lui Auric atinge frenezia, culminand cu un motiv cromatic crescand interpretat la unison de xilofon, flaut si coarde tremolate.
- Tacere muzicala diegetica. De la minutul 44:38 pana la 1:08:21. Jaful in sine – descris in termeni vizuali, si prin retragerea simbolica a muzicii non-diegetice. Este lasat sa se inteleaga ca jaful dureaza cateva ore, dar comprimarea lor intr-o secventa care dureaza 23 de minute si 43 de secunde este aproape insuportabil de tensionata, tocmai pentru ca noi, ca public, suntem foarte constienti de lipsa semnificativa a muzicii. Nu exista nicio subliniere muzicala pentru a diminua ceea ce pare a fi o secventa foarte lunga in timp cinematografic. „Linistea“ care este obtinuta aici este de o calitate deosebita, deoarece cele patru faze anterioare manipuleaza direct si contrasteaza moduri narative prin elementele disonante disponibile coloanei sonore. Aceasta „tacere“ accentueaza si subliniaza dramatic nevoia diegetica pentru comunicare non-verbala si concentrare intensa.
http://youtu.be/A1qPWAZNzpU
