Politica de confidenţialitate
Entr'acte

Entr’acte (1924)

In filmele recente, usurinta tehnologica si facilitatea cu care pot fi adaugate tot mai multe straturi si canale de sunet a permis perpetuare tendintei de decadenta a coloanei sonore, mai degraba decat clarificare si rezolvarea ei intr-o practica reformata. Tapiseriile fonetice bogat tesute din ultima perioada sunt manifestari ale unui produs, filmul comercial modern, care emana dintr-o industrie bazata pe valorile divertismentului colectiv. In acest context, exista o tensiune intre tendinta inevitabila de a omogeniza mijloacele de expresie muzicala si sonica, cu scopul de a obtine o accesibilitate maxima, si necesitatea de a pastra o aparenta a principiilor individuale si ierarhice ale structurii sonice care sustine articulatia narativa a unui film. Este interesat de urmarit emergenta coloanei sonore multi-stratificate si incarcate de evenimente moderne printr-o serie de exemple timpurii care variaza intre continuitate muzicala si fragmentare.

Entr’acte (1924) este un scurtmetraj mut realizat de René Clair la inceputul erei coloanei sonore. Fiind conceput si construit in afara conditiilor de studio, filmul are putin de a face cu normele narative comerciale, care urmau sa se impuna in industrie. Lucrare a unui suprarealist, Entr’acte impartaseste angajamentul extraordinar al acelui deceniului pentru inventarea si cucerirea fara compromisuri de noi limbaje vizuale; iar relatia sa speciala cu muzica i-a permis sa-si pastreze vitalitatea si sa continue sa puna intrebari cu privire la film si discontinuitate, pe de o parte, si continuitate si muzica, pe de alta parte. Entr’acte a fost prezentat initial cu muzica lui Erik Satie la Théâtre des Champs Elysées din Paris intre doua acte ale baletului Relâche (care avea muzica compusa tot de Satie). Entr’acte este acum asociat definitiv cu muzica lui Satie si parodiaza modelul de continuitate – in care spectatorul este tinut intr-o subjugare absurda de sunetul neincetat si de imagine.

Cand Satie a compus lucrarea intitulata Cinéma, aranjamentul muzical folosit pentru Entr’acte, el a imbratisat o forma extrema de continuitate bazata pe repetitie. Muzica confrunta si expune bazele mecaniciste ale cinemaului. Tacerea este inlaturata din acest cabaret maniacal si sincronizarea este asigurata prin simplul ajutor al repetitiei fiecarui pasaj formula pana cand este atins urmatorul titlu vizual. Dar, asa cum teoreticianul Martin Miller Marks a comentat, muzica imparte cu imaginile o discontinuitate incorporata in continuitate:

„Ritmul alert al filmului este reflectat de tempoul rapid si energia continua ale muzicii. Fragmentele muzicale sunt la fel de discontinue si la fel de supuse recurentei imprevizibile ca si imaginile care le insotesc.“

Modelele de dans care se repeta la nesfarsit si modelele enervant de simple de ridicare si coborare ale scarei muzicale parodiaza bazele mecanice ale formei de arta – pana cand Jean Börlin sparge ecranul in cadrul ironic care incheie filmul si muzica este intrerupta abrupt; masina a fost dislocata si mecanismele ei au fost reduse la tacere. Aceasta este o versiune paradoxala de continuitate muzicala – una care este la fel de absurda ca imaginile in sine.

http://youtu.be/UnXdYxvBHf8

Buton-share