Muzica lui Nino Rota compusa pentru filmele lui Federico Fellini este atat de consecventa si coerenta in progresul sau de la un film la altul, incat ascultand o compilatie din aceast corpus muzical, ti-ai putea imagina un film unic, ideal, extinzandu-se in timp de la prima lor colaborare in 1952, Lo Sceicco Bianco, pana la La Città delle Donne in 1979. De ce muzica lui Rota se potriveste atat de bine cu imaginile lui Fellini? Un motiv ar putea fi acela ca o tema generala in cinematografia lui Fellini este confuzia dintre aparenta si fiinta. La fel ca imaginile lui Fellini, muzica lui Rota reflecta o anumita ambivalenta, deoarece actioneaza ca un intermediar cultural prin referintele sale obsesive la cultura vizuala pop: circul, teatrul de varietati, melodrama, desenele animate, cinematograful si musical-ul. Dar acest raspuns nu este pe deplin satisfacator, deoarece el a compus muzica pentru zeci de alti regizori, printre care Luchino Visconti, Mario Monicelli, Luigi Comencini, Lina Wertmüller, Francis Ford Coppola si Franco Zeffirelli, si totusi compozitiile sale par a fi mai profunde in mainele lui Fellini. Ar putea fi faptul ca Rota compunea muzica mai buna pentru Fellini? Probabil ca nu, de fapt, daca ar fi sa separam muzica de contextul imaginilor vizuale, multi ar putea argumenta ca unele dintre compozitiile lui Rota pentru Visconti sau Coppola sunt artistic superioare oricaror lucrari compuse pentru Fellini. Adevarul ciudat in aceasta problema este ca frumusetea muzicii lui Rota in filmele lui Fellini isi are originea in camera de editare: nu este muzica in sine, ci mai degraba intalnirea magica dintre imagine si sunet. Importanta muzicii in filmele lui Fellini este adesea mentionata, dar rareori studiata metodic, iar multi critici care fac referire la coloanele sonore ale filmelor marelui regizor italian, o fac aproape intotdeauna in trecere. Acest lucru nu este surprinzator: muzica de film este de multe ori trecuta cu vederea sau subevaluata in critica de film, considerata putin ca un accesoriu periferic pentru imagine si dialog. In cazul lui Fellini, insa, muzica functioneaza ca un semnificant important care aranjeaza si clasifica imaginile vizuale, oferind astfel un instrument de interpretare important unor filme care adeseori rezista interpretarii. Asa cum noteaza Sergio Miceli: „Nu exista nicio indoiala ca muzica de film are un rol marginal, dar daca este posibil sa iti imaginezi un cinema in care muzica sa fie indispensabila… acela ar fi cinemaul lui Fellini“.
La Strada (1954) marcheaza primul succes comercial si critic semnificativ din cariera lui Federico Fellini, castigand un Oscar pentru cel mai bun film strain, printre multe alte premii. De asemenea, este primul film semnat de Fellini a carui coloana sonora a devenit aproape la fel de populara ca fimul in sine. La fel ca in filmele anterioare ale regizorului, rolul muzicii in La Strada este de a crea inteles, mai degraba decat acela de simplu catalizator al emotiilor. Totusi, modul in care Fellini se foloseste de sunet in La Strada depaseste inovatiile din filmele sale anterioare, ridicand muzica la un nivel tematic mult mai inalt. De fapt, uneori imaginile vizuale din La Strada clarifica sensul muzicii si nu invesc: muzica functioneaza uneori ca final al naratiunii, mai degraba decat ca simplu mijloc de narare. La Strada, un film care ar fi aproape de neinteles fara coloana sonora, examineaza muzica ca o metafora a unui tip de comunicare liric care nu acumuleaza si comunica inteles in mod explicit prin imagini si dialoguri. Departe de esteticul comic care inconjoara muzica din Lo Sceicco Bianco (1952) si mult mai profunda in examinarea personajelor decat I vitelloni (1953), coloana sonora din La Strada analizeaza profunzimi lirice care permit spectatorului sa priveasca sublimul ascuns pana si intr-un personaj grosolan.
Trei teme muzicale introduc genericul de inceput al La Strada: Il Matto, una dintre cele mai celebre compozitii realizate de Nino Rota pentru Fellini, este lenta, melancolica si cu incarcatura dramatica; Circus March, pe de alta parte, are un timp neaccentuat, este stridenta si aspra; si tema La Strada, cu melodia sa linistita si tempo moderat, este un compromis emotional neutru intre primele doua teme.
O examinare atenta a utilizarii celor trei teme din film arata ca Fellini a evitat din nou editarea conventionala a muzicii: Il Matto nu reflecta o stare initiala, Circus March nu are nicio asociere cu conflictul filmului, iar tema La Strada acompaniaza o actiune care se repeta, mai degraba decat sa actioneze ca solutionare a conflictului. Din aceste trei teme, La Strada are functia cea mai conventionala: apare exclusiv in cadrele de traveling cu motocicleta lui Zampanò (Anthony Quinn) si umple aceste scene cu un sentiment de aventura picaresca. Utilizarea Il Matto este mult mai complexa; tema incepe si incheie filmul, iar trei personaje canta sau interpreteaza melodia: o femeie canta melodia spre finalul filmului, Gelsomina (Giulietta Masina) canta melodia odata si adeseori o canta la trompeta, iar Nebunul (Richard Basehart) o interpreteaza la mica sa vioara. Spre deosebire de tema La Strada, imperecheata exlusiv cu o anumita actiune, Il Matto este asociata cu toti cei trei protagonisti si reflecta o conexiune sublima, misterioasa intre personaje, mai degraba decat o singura trasatura comuna. Cea de-a treia tema, Circus March, acompaniaza rutina de rupere a lanturilor a lui Zampanò si numarul de mers pe sarma al Nebunului.